Amintiri despre Sfântul Calinic. Interviu cu Protos. Nicodim Bujor

Părintele Nicodim Bujor s-a născut la 5 mai 1915 în Piatra Neamţ, la praznicul Sfintei Irina. În 8 septembrie 1942 a intrat în Mânăs­tirea Cer­ni­ca. A fost făcut ierodiacon de Prea Sfinţitul Eu­gen Laiu, stareţul Mânăs­tirii Antim, fost vicar la Cernăuţi. După 15 ani de slujire în treapta diaconiei, Mitropolitul Basarabiei, Efrem Enăces­cu, l-a ierotonit întru ieromonah. În 1955, Părintele Nicodim a participat la canonizarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cer­nica, unde a slujit ca diacon şi s-a implicat cu tot sufletul şi toată energia în organizarea evenimentului. Tot sfinţia sa este autorul Aca­tistului Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica. L-am rugat pe părintele să ne împărtăşească câteva amintiri cu ocazia praznicului din 11 aprilie.

Părinte Nicodim, cum v-aţi hotărât spre monahism?
Dorinţa părintelui Gala Galaction a fost să mă călugăresc. El îmi era duhovnic. Parcă îl văd cum spovedea în cimitirul de la Radu Vodă. Era şi singurul profesor universitar care predica desăvârşirea prin voturile mo­nahale: sărăcia, fecioria şi ascultarea. Când ţinea conferinţe în sala Mihai Viteazu a Fa­cultăţii de Teologie, nu mergeam niciodată singur, ci împreună cu d-l Teodor Dan, in­spec­tor la Culte, cu doamna Evloghia Ţârlea, cu familiile Fişta şi Zega, care ajutau zilnic cantina săracilor. Această cantină a patriar­hi­ei a funcţionat 40 de ani în strada Sfinţii Apostoli şi aici erau primiţi zilnic să ia masa 150 de oameni săraci. Ca student, ajutam şi eu. Marţea şi miercurea alegeam grâul, joia şi vinerea îl fierbeam, iar noaptea frământam pentru sâmbătă 20 de colive de sufletul voievozilor şi eroilor neamului.
Şi totuşi cum aţi intrat în mânăstire?
Era o zi luminoasă de septembrie, în anul 1942, când părintele Gala Galaction, care slujea la Radu Vodă, m-a adus de mână şi m-a prezentat părintelui Melchisedec Dumi­triu, secretarul Patriarhului Nicodim Mun­teanu. Când m-a văzut aşa slă­buţ, acela a zis: Ce va face el în mânăs­tire? însă pă­rin­tele Gala Galaction îmi amintesc că a re­plicat: Găina asta mică, să vedeţi ce ouă­toa­re are să fie!
În 8 septembrie 1942, am intrat în Mâ­năstirea Cernica. Gala Galaction sărbătorea 40 de ani de preoţie şi l-a invitat şi pe mi­nis­trul Cultelor de atunci, filosoful Ioan Pe­trovici. Stareţ era părintele Ioil Babaca. În aceeaşi zi m-au şi călugărit, iar părintele Gala Galaction a zis: Bucură-te, mânăstire, că fru­moasă floare-ţi vine!
Ce ascultare vi s-a rânduit?
Eu aveam ascultarea să predic şi să hră­nesc săracii. Chilie mi s-a dat la arhondaric cu vedere spre cimitir. Arhondar era părin­te­le Gherman Jardan din Basarabia, fost sta­reţ la Balaciu. În tinereţe, ca diacon, acesta slujise în prezenţa Ţarului Nicolae. El m-a întrebat: Câte limbi ştii? I-am răspuns: fran­ce­ză, germană, greacă, latină şi ebraică. Acum ai să înveţi o limbă nouă: sapă, hârleţ, târnăcop – mi-a răspuns cu drag  părintele.
Împreună cu părintele Ro­man Stanciu, viitorul epis­cop vicar, trebuia să trecem pe la ferestrele chiliilor, anun­ţând slujba: Vremea cântării, ceasul rugăciunii!, şi să nu plecăm până nu auzeam răspunsul: Amin!, semn că acela se tre­zi­se. Slujba de noapte începea la 11 şi se termina pe la 3 dimineaţa. Urma o pauză după care se făcea Sfânta Liturghie. Tot timpul am dormit îmbrăcat în rasă, ca un soldat.
Nu era greu?
Nu mă simţeam în trup. Am trăit zile şi nopţi ca într-o nuntă divină. Vedeam toa­tă atmo­sfe­ra Mânăstirii Cer­nica într-o lu­mină mare.
Ştiaţi ceva despre Sfân­tul Calinic înainte de a in­tra în Mânăstirea Cernica?
Pe Sfântul Calinic l-am ştiut înainte de canonizare. Citisem o broşură reeditată de proto­ie­reul Lungulescu, după scri­erile părinţilor Pro­ta­sie şi Ca­si­an Cernicanul, ultimii cro­nicari ai Ţării Româneşti, cum i-a numit Ni­colae Iorga.
După ce am intrat în mânăstire, spălând într-o zi pe jos în biserică, am găsit sub sca­unul arhieresc un sul de hârtie scris cu literă chirilică, vechi de peste 100 de ani, pe care l-am transliterat. Era un model de spove­da­nie întocmit de Sfântul Dimitrie al Rostovu­lui, de pe vremea Sfântului Calinic, model pe care îl folosesc şi astăzi ca îndrumar.
Ce ne puteţi spune despre pregătirile pentru canonizarea Sfântului Calinic din 1955? Cum s-au aşezat sfintele moaşte în raclă?
Totul s-a petrecut în pridvorul bisericii. Mitropolitul Efrem al Basarabiei ungea fieca­re os cu mir. Eu le ştergeam cu procoveţe, iar părintele Augustin Mateescu, eclesiarhul, le aşeza în raclă. Peste noapte a venit autop­sierul pentru a le aşeza în poziţie anatomică. Sfintele moaşte au fost legate cu fir de aur, însă eu nu am fost de faţă personal.
Îmi amintesc totuşi că în mormânt nu s-a găsit un omoplat al Sfântului. Mai târziu, stareţul Mânăstrii Frăsinei, părintele Simeon Combie, a mărturisit că este la ei, la Frăsinei, şi că părinţii îl luaseră la parastasul de 7 ani al Sfântului.
Cum a fost canonizarea Sfântului Calinic?
La început canonizarea s-a dorit în Bu­cu­reşti, la Biserica Sfântul Spiridon Nou, dar exista temerea că, de mulţimea lumii, s-ar fi blocat circulaţia, aşa că slujba s-a făcut la Cernica. Într-adevăr, au fost mii de pelerini. Cele 60 de autobuze care au plecat dimi­nea­ţa din Bucureşti către Cernica n-au mai putut întoarce de mulţimea oamenilor. Nu mai încăpeau în curtea mânăstirii şi stăteau şi pe câmp în genunchi. Securitatea, ordo­nată de duhul rău, ne înspăimânta mereu: Să vedeţi ce o să păţiţi ! N-am ţinut cont de prezenţa securiştilor. Era prima canonizare! Eram când într-o insulă, când în alta. O parte din securişti se urcaseră pe acoperiş, alţii în copaci. Erau şi soldaţi îmbrăcaţi civil.
Au venit părinţii de la Frăsinei. Au venit şi maicile de la Ţigăneşti şi de la Ciorogârla. Maicile de la Pasărea au mers noaptea, 8 kilometri prin pădure, ca să ajungă la timp. Au venit părintele Dumitru Stăniloae, exar­hul Vasile Vasilache şi credincioşi din toată ţara.
Nu mai era nici un loc de cazare. Noi, pă­rinţii dormeam pe duşumele. S-a pus fân în podul mânăstirii şi oamenii au dormit pe fân.
Cum a fost slujba propriu-zisă?
Au fost patru coruri. Altarul, strănile (din stânga şi din dreapta) şi cafasul. Ierarhii erau aşezaţi în sfântul altar în două cercuri. La străni cântau maicile. Diaconii dădeau răspunsurile din biserică. Unul era la cafas, altul într-o strană, altul la cealaltă, precum păsările. Diaconul Niculescu era bas, un diacon din Oltenia era bariton. Evghenie, care absolvise şi Conservatorul, era sopran şi urca foarte sus, până la si, do. De la Chişinău a venit un arhidiacon, Ursache. Când a rostit din altar Slavă Ţie, Celui Ce ne-ai arătat nouă Lumina…,  au tremurat geamurile bi­se­ricii.
A participat Pa­triarhul Chiril al Bulgariei, care era doctor în te­o­logie la Cernăuţi, bă­trâ­nul Patriarh Iacob al Antiohiei şi Hri­sostom al Atenei, care a stat pe un scaun în faţa cata­pe­tes­mei. A fost pre­zent şi Mi­tro­po­li­tul Grigore de Le­ningrad, care, fi­ind bolnav cu ini­ma, la în­toar­cere a ră­posat în avion.
Îmi amintesc că s-a slujit cu Sfânta Evan­ghe­lie care se păs­trea­ză în muzeu dăruită mânăstirii de Eli­sa­beta (Saf­ta) Brân­coveanu.
Era atâta lu­me încât curgea apa pe pereţi. Ta­va­nele, turla erau ude.
Care a fost mo­mentul din slujbă care v-a emoţionat cel mai mult?
Racla cu moaş­­­tele Sfântu­lui Ca­linic a stat în mijlocul biseri­cii până la vohodul mic. Apoi a fost dusă în sfântul altar şi aşezată în picioare la scaunul arhieresc. La slujbă Patriarhul Iustinian a invitat şi pe ierarhii din garda veche, ţinuţi pe atunci la distanţă de regimul comunist. Când a venit vremea să se citească Apos­to­lul, de bucuria revederii, ierarhii vorbeau în al­tar unul cu altul şi au uitat să răspundă la: Să luăm aminte! Eu slujeam şi atunci l-am văzut pe Sfântul Calinic în picioare lângă tronul arhieresc dând binecuvântarea: Pace tuturor! Nu ştiu câţi şi-au dat seama de lucrul acesta în forfota aceea, dar n-am să uit nici­odată această minune!
Aţi mai trăit personal minuni ale Sfân­tului Calinic?
Odată eram la masă cu nişte părinţi şi bâr­feam. Pe masă erau nişte peşti mici şi îi în­trebam: Măi, unde sunt părinţii voştri? şi tot noi răspundeam, ca în locul peştilor: La stă­reţie, la econom, la eclesiarh. Atunci Sfân­tul Calinic a apărut rezemat de tocul uşii şi a zis: Voi credeţi că sunteţi de capul vos­tru? Nimic nu mişcă în mânăstirea asta fără ştirea mea. Mai târziu, auzind ucenicul de la stăreţie de glumele noastre, s-a mâhnit şi a hotărât că nu va mai mânca niciodată peşte.
Chiar după canonizare, un grup de cre­din­cioşi de la Braşov m-au chemat la casa Sfân­tului Calinic şi acolo, la fântână, mi-au isto­risit cum au văzut ei canonizarea în ce­ruri făcută de îngeri. Mare răzvrătire făcuseră duhurile rele pentru această canonizare!
Mai sunt şi altele, dar sunt cumva per­so­na­le şi pentru mine istoria nu s-a încheiat…
Când şi cum aţi început să scrieţi Aca­­tis­tul Sfântului Calinic?
De acatist m-am apucat înainte de ca­no­nizare, după ce am primit vestea că Sfântul Calinic urmează să fie canonizat. Am lucrat la el cam un an de zile, însă l-am scris pentru necesitatea sufletului meu, nu ca să îl pu­blic. După canonizare, cum eram adunaţi la stăreţie, am venit cu proiectul de acatist şi, spre bucuria tuturor, părintele stareţ, arhi­man­dritul Atanasie Gladcovski, a zis: Să-l ascultăm! Şi aşa acatistul s-a citit în biserică. Acatistul trebuie mult completat. După cu­vân­tul Sfântului Ioan Evanghelistul, nu ar în­căpea cărţile în lumea aceasta, aşa de mare este Sfântul Calinic.

Articol apărut în Lumea Credintei, anul IV, nr. 4 (33) Aprilie 2006