Pe urmele unei monahii de os regesc

Alungată din ţara pe care bunicul şi tatăl ei o slujiseră cu devotament, şi pe care ea însăşi a purtat-o toată viaţa în inimă, Principesa Ileana a României, fiica Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, după ce-şi găsise alinarea sufletului în monahism, a ales, acum 40 de ani, „loc de monastire şi de pomenire” în coasta oraşului american Ellwood, într-un spaţiu cât mai asemănător cu poienile Carpaţilor şi cu împrejurimile Branului.

Căutând un popas de suflet pe întinsul Pennsylvaniei, păşim cu emoţie în liniştea unei poieni presărate cu pâlcuri de brazi şi deodată, ca după o perdea fermecată, ne pomenim în faţa unui lăcaş de cult ortodox: Mânăstirea „Schimbarea la Faţă” (The Orthodox Monastery of the Transfiguration) din Ellwood.
E o construcţie modestă, dar caldă, primitoare. Ştergare româneşti îmbracă icoa­nele în stil bizantin. Cele câteva monahii de acum nu sunt românce, dar şi-au însuşit moştenirea românească, iar cele mai în vârstă au cunoscut-o bine pe Maica Alexandra (numele de călugărie al Principesei Ileana).
Sf. Liturghie se săvârşeşte în limba engleză, dar e încă presărată cu emoţionante intervenţii româneşti: „Dă, Doamne”, „Doam­ne, miluieşte”, „Cuvine-se cu adevărat…”, păstrând viu şi mereu prezent duhul tutelar al celei care a ctitorit mânăstirea.
Preotul actual, fost director al Seminarului Teologic Ortodox din New York, acum pensionar, explică în predică ce înseamnă viaţa întru Hristos. După slujbă, Maica Stareţă Christophora îi invită pe toţi cei de faţă la o agapă creştinească, pregătită cu dragoste de măicuţe, şi ne surprinde cu un „Bun venit oaspeţilor din România!”.
Şi altă surpriză: o creştină din Manchester, venită pentru câteva zile la mânăstire, ne întreabă tare emoţionată despre… Părintele Cleopa. A auzit de harurile sfinţiei-sale, i-a citit şi o carte tradusă în engleză şi îl respectă ca pe un sfânt.
Am simţit cât de minunat se pot înţelege oamenii de oricât de departe sub semnul sfintei cruci şi în duhul iubirii „care nu se trece”, nu doar prin vorbe, ci şi prin gesturi, zâmbete, căldură sufletească şi nădejde în Cel de Sus: „Cu noi este Dumnezeu”.
Dar ceva ne cheamă cu osebire… Purtând o lumânare de ceară curată, adusă anume din ţară, ne îndreptăm spre cimitir, într-o poieniţă învecinată. Neîngrădit, cu doar câteva morminte, acest loc al păcii păs­trează ca pe un odor de mare preţ trupul Maicii Alexandra, care odihneşte sub o cruce sculptată în lemn, ca în cimitirele de pe-acasă. Mormântul e la picioarele altei cruci, puse de Stareţa cea dintâi pentru eroii care au căzut întru apărarea credinţei şi pământului străbun.
Pe ea şi pe ei – odihneşte-i, Doamne, în Împărăţia Ta.