Sfantului Chiril, patriarhul Ierusalimului

Sfantul Chiril, nascindu-se din parinti dreptcredinciosi si crescind intru dreapta credinta, s-a facut monah pe vremea marelui Constantin (306-337). Dupa aceea, in vremea imparatiei fiului sau Constantiu (337-361), fericitul Maxim, arhiepiscopul Ierusalimului (333-350), ducindu-se din viata aceasta la viata cea fara de moarte, Sfantul Chiril s-a ridicat in locul lui la scaun si s-a aratat iscusit aparator al apostolestilor dogme, cu rivna biruind eresurile lui Arie, ale lui Macedonie si ale lui Manent. Pentru aceasta era urit de arhiereii eretici, precum si de Acachie, arhiepiscopul Cezareei Palestinei, de la care mai pe urma a suferit si izgonire.

In zilele acestui preasfintit arhiepiscop Chiril s-a facut in Ierusalim un semn minunat pe cer, in ceasul al treilea din ziua a cincizecea, adica aratarea cinstitei Cruci care, stralucind deasupra Golgotei mai mult decit soarele, s-a intins foarte mult si a ajuns pina la muntele Eleonului. Pentru acea minune Sfantul Chiril a instiintat prin scris pe imparatul Constantiu, sfatuindu-l spre dreapta credinta. Caci acel imparat, abatindu-se din calea dreptei credinte, a cazut in credinta cea rea a lui Arie si ajuta ereticilor, iar celor dreptcredinciosi le facea rau. Cel mai sus pomenit Acachie, avind in ajutor pe imparatul, s-a sculat pentru doua pricini impotriva Sfantului Chiril. Intii, pentru ca eresul era mustrat de sfantul, iar al doilea, fiindca nu voia Chiril sa se supuna lui. Caci, intr-acele vremi, Ierusalimul fiind pustiit si micsorat de necredinciosii imparati si scaunul arhiepiscopiei Ierusalimului era foarte injosit sub stapinirea mitropolitului Cezareei Palestinei.

Deci preasfintitul Chiril, vazind ca Acachie, mitropolitul Cezareei, este socotit eretic si de sinodul local al Sfintilor Parinti din Sardica, mai inainte biruit, si nu dupa canoanele bisericesti, ci dupa imparateasca stapinire tinea rinduiala Mitropoliei, nu voia sa se supuna aceluia, ci inca si mustra rautatea lui, de vreme ce mai mult ca muncitorii, decit ca pastorii, isi tinea scaunul.

Despartindu-se Sfantul Chiril de Mitropolia Cezareei, voia ca scaunul Ierusalimului sa fie inaintea celui al Cezareei, ca cel dintii, de vreme ce Biserica Ierusalimului era maica a tuturor Bisericilor. Si, pe linga aceasta, soborul din Sardica care a biruit pe Acachie, a dat incepatoria in mina fericitului Maxim, arhiepiscopul Ierusalimului, care a fost mai inainte de Sfantul Chiril. Deci Acachie, umplindu-se de minia rautatii, a gasit asupra lui o pricina ca aceasta: S-a intimplat in Ierusalim un an de mare foamete, incit alerga tot poporul la preasfintitul Chiril, fericitul arhiepiscop, cerind de la dinsul hrana, in nevoia cea de foamete ce venise asupra lor. Iar el, fiind milostiv, si-a cheltuit toate ale sale, spre hranirea lor. Dar, de vreme ce s-a lungit acea foamete si nu era cu ce sa hraneasca pe oamenii care se topeau de foame, a inceput sfantul a vinde lucrurile bisericesti, aurul, argintul si cele mai scumpe perdele. Cu acel pret cumparind griu, il impartea la popor. Si s-a auzit atunci vestea ca o femeie s-ar fi vazut umblind prin cetate, intr-o sfintita imbracaminte bisericeasca, si jucind, dupa obiceiul petrecerilor sale. Intrebind-o de unde a luat acea sfintita imbracaminte, ea a zis: „Am cumparat-o din tirg, de la cutare negutator”, spunind numele. Iar intrebind pe negutator, acesta a spus: „Arhiepiscopul mi-a dat-o s-o vind”.

Acele lucruri, daca au fost adevarate ori nu, nu se pot dovedi insa acea veste a ajuns la mitropolitul Acachie. Deci acela, aflind-o ca o pricina binecuvintata, a adunat sinodul sau si pe fericitul Chiril, ca pe cel ce vinde cele sfinte spre necinstire si batjocura, l-au judecat a fi vrednic de izgonire. Deci, cistigind putere de la cei de acelasi eres, a scos ereticul pe cel dreptcredincios, cel fara de canoane, pe Sfantul Chiril, arhiereul cel cu canoane, de pe scaunul lui si cu sila l-a izgonit din hotarele Ierusalimului.

Sfantul Chiril s-a dus in Antiohia, dupa aceea in Tars, la fericitul Silvan, episcopul, si petrecea la dinsul. Pe acesta, vazindu-l gresind putin in unele dogme ale credintei, l-a indreptat si desavirsit l-a povatuit la dreapta credinta. De acest lucru auzind Acachie, a scris lui Silvan, instiintindu-l despre lepadarea lui Chiril, ca sa-l izgoneasca de la sine sau sa nu-l lase a lucra cele sfintite. Dar Silvan nu asculta pe Acachie, pentru ca il stia pe Sfantul Chiril barbat dreptcredincios, sfint si invatator, izgonit fara de vina, din rautate si zavistie, si de ale carui invataturi toata multimea dreptcredinciosilor se tinea foarte bine.

Dupa aceea, facindu-se sinod local in Seleucia, unde se adunasera o suta cincizeci de episcopi, Acachie sustinea sa nu se inceapa sinodul, pina ce mai intii nu va fi izgonit Chiril din sinod, ca un lepadat. La aceasta neinvoindu-se multi episcopi, Acachie s-a despartit de ei si s-a dus la Constantinopol, la Eudoxie, patriarhul arian, si la imparatul Constantiu si clevetea asupra episcopilor care se adunasera in Seleucia, numind acel sinod local adunare de oameni pierzatori, care nu spre folos, ci spre vatamarea bisericeasca s-ar fi adunat. Si mai virtos a pornit pe imparatul spre minie impotriva Sfantului Chiril, zicind ca un vesmint mai scump, tesut cu aur – pe care fericitul intru pomenire, marele Constantin, il daduse lui Macarie, arhiepiscopul Ierusalimului (314-333) ca sa se imbrace cu el cind savirseste taina Botezului -, Chiril l-a vindut in tirg si a ajuns la un om care face jocuri in priveliste. Deci imparatul, miniindu-se, a condamnat pe Sfantul Chiril la surghiunie.

Dupa citava vreme, murind imparatul Constantiu, a luat imparatia Iulian Paravatul (361-363), care la inceput s-a prefacut dreptcredincios si bun. Caci toate judecatile lui Constantiu stricindu-le, elibera de la surghiun pe toti episcopii cei dreptcredinciosi care se izgonisera de Constantiu. Atunci si Sfantul Chiril, fiind intors de la pedeapsa, iarasi si-a luat scaunul sau. Iar dupa ce Iulian s-a intarit la imparatie, s-a lepadat de Hristos si a daruit iudeilor mare libertate, poruncindu-le acelora ca in Ierusalim, in locul bisericii lui Solomon, sa-si zideasca biserica noua, ajutindu-le cu dajdiile poporului care se dau imparatului.

Incepindu-se lucrul acela de Dumnezeu urit, Sfantul Chiril ca un prooroc graia catre ai sai, ca se vor implini cu adevarat cuvintele lui Hristos, caci nu va ramine piatra pe piatra. Ba inca se ruga Stapinului Hristos ca sa nu lase pe vrajmasii Sai sa duca la savirsire lucrul inceput si degraba sa le curme izvodirea lor si sa le strice sfatul. Si a auzit Domnul rugaciunea robului Sau, iar proorocestile lui cuvinte cele graite le-a adus la implinire fara de zabava. Pentru ca intr-o noapte s-a facut mare cutremur de pamint si a surpat temelia, dar nu numai acele pietre pe care atunci iudeii le pusesera, ci si cele mai de demult, pe care cindva Solomon le intemeiase, impreuna cu cealalta noua zidire; si ca pe niste praf le-a vinturat de la locul acela, cu dumnezeiasca putere cea nevazuta.

Dupa ce s-a facut ziua, multi s-au adunat acolo, mirindu-se de minunea ce se facuse. Apoi, gindind iudeii sa se apuce de lucrul acela, deodata a cazut foc din cer si a ars toate uneltele cele de lucru si frica mare a cuprins pe toti iudeii. Iar in noaptea urma-toare semnul Sfintei Cruci s-a aratat pe hainele iudeilor, care nicidecum nu puteau sa se stearga sau sa se spele. Dupa acea minune, Sfantul Chiril, a carui proorocie s-a implinit, a fost izgonit iarasi din scaun. Dupa dinsul, precum se pare, Chiriac a ocupat scaunul sfantului, care mai inainte, in iudaism, se numea Iuda si care a aratat cinstita Cruce Sfintei imparatese Elena; iar din Sfantul Botez s-a numit Chiriac.

Deci, dupa izgonirea Sfantului Chiril, putina vreme ocupind scaunul Ierusalimului, a patimit pentru Hristos de la Iulian calcatorul de lege, precum se scrie despre dinsul in 28 de zile ale lui octombrie. Iar dupa ce a pierit cel faradelege, Sfantul Chiril iarasi si-a primit scaunul sau. Apoi, dupa citava vreme, arienii iarasi intarindu-se pe vremea imparatiei lui Valens (364-378), Sfantul Chiril a fost izgonit a treia oara pentru dreapta credinta, pentru ca foarte mult se impotrivea ereticilor, biruindu-i prin dreapta credinta. Iar dupa ce a pierit rau Valens imparatul cel raucredincios, iar Teodosie cel Mare a primit dupa dinsul imparatia (379-395), Sfantul Chiril s-a intors la scaunul sau cu cinste si a stat pe dinsul opt ani netulburat si, bine pastorind Biserica lui Hristos si lasind scrieri folositoare Bisericii, s-a odihnit intru Domnul.

Tot in aceasta zi, pomenirea celor zece mii de mucenici, care s-au savarsit taindu-li-se capetele.

Tot in aceasta zi, pomenirea sfintilor mucenici Trofim, Evcarpion si cei impreuna cu dansii.

Cand prigoana impotriva crestinilor din Nicomidia ajunsese in toi, in vremea imparatului Maximian, sfintii mucenici acestia, Trofim si Evcarpion, se gaseau in oaste si fiind puternici la trup si indrazneti, pentru ca inca nu ajunsesera sa cunoasca invatatura crestina, prigoneau si ei pe crestini si ajunsesera niste vrajmasi preainversunati ai crestinilor: ii prindeau, ii bagau la inchisori si avand toata puterea impotriva lor, pe care voiau ii chinuiau si pe altii ii ocoleau.

Odata, mergand sa prinda pe unii dintre crestini, au vazut un foc mare, care cobora asupra lor din cer, intocmai ca un nor. Si au mai auzit si un glas, care iesea din acest foc si care zicea: „Pentru ce va grabiti sa aduceti nenorocire asupra robilor Mei? Sa nu va inselati: nimeni nu va putea sa infranga pe cei ce au crezut in Mine. Mai degraba alaturati-va lor si veti dobandi imparatia cerurilor”. Auzind glasul acesta, Trofim si Evcarpion, cei care mai inainte erau plini de cruzime si de indrazneala si care se ingamfau impotriva crestinilor, au cazut ei la pamant, nemaiputand nici privi si nici auzi glasul acela care tuna din nor. Si de jos de unde se gaseau, numai acest lucru graiau: „Cu adevarat, mare este Dumnezeu, Cel ce s-a aratat noua astazi! Si fericiti suntem si noi, daca ne vom face slujitori ai Lui”. Iar dupa ce au zis acestea plini de frica, norul cel de foc s-a despartit in doua si iarasi s-a auzit un glas din el zicand: „Ridicati-va si pocaindu-va, iata, vi se vor ierta pacatele!” Si ridicandu-se, au vazut stand in mijlocul norului pe cineva imbracat in haina alba si cu totul frumos la infatisare si multime multa stand in jurul lui, si minunandu-se de aceasta vedere, au zis ca dintr-o gura: „Primeste-ne si pe noi ca multe si nenumarate sunt pacatele noastre; caci ne-am pornit intocmai ca niste betivani impotriva Ta, a adevaratului Dumnezeu si a robilor Tai!” Dupa ce au zis ei acestea, norul unindu-se iarasi laolalta s-a urcat la cer. Iar ei plangand mult, s-au intors din drumul lor; si pe toti pe care mai inainte ii inchisesera, lasand la o parte toata frica si teama, i-au imbratisat ca pe niste frati, inchinandu-se lor si le-au spus sa se duca la casele lor.

Dar mai-marele locului afland acestea s-a umplut de manie impotriva lor si poruncind sa fie adusi inaintea lui, i-a intrebat care este pricina de si-au schimbat purtarea. Dupa ce ei au istorisit insa toata vedenia pe care au avut-o, in toate amanuntele, mai-marele locului a poruncit sa fie spanzurati pe lemn, iar dupa ce s-a facut aceasta i s-au strujit coastele cu cangi de fier si li s-au frecat ranile cu tesaturi de par. Iar sfintii, vitejeste rabdand toate acestea, se rugau lui Dumnezeu, bucurandu-se si multumindu-I. Pentru aceasta, mai-marele locului, umplandu-se de si mai multa manie impotriva lor, a dat porunca sa se pregateasca un cuptor aprins in mijlocul cetatii si sfintii sa fie aruncati in el. Dupa ce porunca tiranului s-a implinit, sfintii intrand in cuptor, au primit acolo cununa muceniciei.

Tot in aceasta zi, pomenirea Mariei, sora lui Lazar, care a uns picioarele Domnului cu nard si le-a sters cu parul capului ei.

sursa: crestinortodox.ro