LOADING

Type to search

A patra dimensiune

Editoriale

A patra dimensiune

Share

Nimic din ceea ce a trăit Domnul pe pământ şi ne-a dezvăluit şi nouă nu ne este inaccesibil şi de neurmat: bucuria, iertarea, iubirea, vindecările… Golgota. Învierea. Dar Înălţarea Sa?!
Înţeleg de ce, mai mult decât matematica, la modă în adolescenţa mea, mi-a plăcut creaţia de personaje, exerciţiul literar. Spaţiul în care mi se cerea să lucrez o funcţie diferenţială, oricât de spectaculoasă, oricât de flatantă pentru inteligenţă, nu avea niciodată mai mult de trei dimensiuni.
Simţeam că mă sufoc în acel cub al (non)existenţei, că nu pot pierde atâtea ceasuri, aplecată pe pagina cu pătrăţele, că trebuie să evadez… Pe când un personaj, creionat prin gesturile lui, prin soarta lui, îmi deschidea toate ferestrele spre alte, necutreierate dimensiuni şi mai ales spre mine însămi (ceea ce, de fapt, este în primul rând de rezolvat, în orice adolescenţă).
Spune părintele Rafail Noica: „Sunt o infinitate de dimensiuni, dar ultima dimensiune este persoana.” (conferinţa: Omul între minciuna păcatului şi împlinirea în dragostea crucii). Apoi, tot sfinţia sa, pentru deosebirea dintre obiectiv şi subiectiv, atât de dragă filozofilor: „Persoana nu este un obiect de studiu, persoana se trăieşte.”
Această frază îmi dă un acut sentiment al demnităţii, cu gândul la multele momente, în care lumea m-a tratat ca obiect (folositor sau nefolositor) şi nu ca persoană. Îmi dau seama că am devenit persoană scriind (în primul rând pentru mine, nu pentru vreo glorie) şi nu rezovând ecuaţii matematice, chiar dacă învăţarea lor m-a ajutat mulţi ani să-mi câştig pâinea.
A „patra dimensiune” a vieţii mele a fost jurnalul, respiraţia continuă a scrisului, transformată apoi în respiraţia rugăciunii. Materia era oricum aceeaşi, cuvântul, spaţiul de lucru acelaşi, inima.
Astăzi, aleg caiete tot mai mici pentru jurnal, căci cuvinte tot mai puţine reuşesc să-mi descrie viaţa, aşa cum haine tot mai puţine îmi ajung, ca să mă îmbrac. Îmi place această stare frustă; puţinătatea, care adesea mă face nevăzută ispitei lătăreţe. Şi cu toate astea cad, cad mereu…
Adesea, după o cădere, deznădăjduim şi preferăm să zacem în ruşinea noastră, de teamă că atingându-L şi cu un gând pe Domnul, L-am ofensa, L-am murdări cu dualitatea noastră. Timpul până cutezăm să ne întoarcem la El este o irosire primejdioasă, o coborâre în două dimensiuni (ca în desenele animate, ca în foaia cu desene strâmbe ale magiei analfabete), căci în ea ni se poate întâmpla orice, ne poate supune oricine.
Este obligatoriu, după cădere, să ne înălţăm la statura noastră firească.
Fiecare zi cu care amânăm întoarcerea la Dumnezeu devine tot mai mult o prăpastie între noi şi El. Dacă te simţi păcătos, nu-i o dovadă de bun-simţ să te ţii departe de Iisus, doar fiindcă îţi conştientizezi căderea. Mai bine să asculţi îndemnul: „Ori de câte ori ai cădea, ridică-te!” Dacă o facem cu greu este poate fiindcă nu ştim că „Dumnezeu nu are dragoste (căci ceea ce ai poţi să pierzi), ci Dumnezeu este dragoste şi aceasta nu se schimbă niciodată”, ne explică părintele Rafail.
Am început să studiez a patra dimensiune abia târziu când, alergând la capul unui muribund şi înţelegând că vede îngeraşi, i-am descoperit privirea îndreptată spre colţul cel mai de sus, din geometria camerei. Mi-am amintit modul de construcţie al tetracubului (ridici o perpendiculară dincolo de spaţiu, dintr-un unghi al cubului tridimensional), aşa cum mi-l explicase un minunat violonist, interesat de studiul contemporaneităţii paradoxale pe care o crează interpretarea unei partituri (deschiderea de lumi paralele, de spaţii incidente, în care artistul şi compozitorul pot lucra împreună, deşi sute de ani îi despart). El nu credea că timpul este a patra dimensiune. Şi totuşi, ca şi în moarte, în creaţia interpretativă timpul este implicat în trecerea spre dincolo, căci un timp al vieţii se transformă atunci în cel al eternităţii.
Poate fi gustul nemuririi, din spaţiul creaţiei, refuzat ca o ispită, ca mândrie pierzătoare de suflet?! Dar fără atingerea lumilor paralele, a bibliotecilor nevăzute, a dimensiunilor îngereşti, starea de inspiraţie nici nu ar fi cu putinţă…
Este posibil ca în următoarele dimensiuni, timpul să nu-şi mai aibă sensul. Aşa cum Dumnezeu este în mod neschimbat Dragoste, cred că şi sufletul omenesc, trecut dincolo, rămâne în amestecul său de iubire şi neiertare, de patimă şi renunţare la ea, de răutate şi milă, aşa cum l-a surprins moartea. Adică micşorat faţă de modelul său.
…Deşi trăiesc cădere după cădere, tânjesc zilnic la statura mea firească. Păcătoasă cum sunt, tot mă ţin aproape de Hristos. Doar prin El pot să transpun în viaţa mea sensul Înălţării.

Elena Frandeș

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *