Alergarea ca stare

Pare o viclenie intre Dumnezeu si om dorinta Celui Preainalt de a-si eluda propria lege: „Nu poti sa Ma vezi si sa fii viu”, sfătuindu-l pe Moise cum să se ferească de consecinţele împlinirii, atât cât era cu putinţă, a unei asemenea tânjiri. Am crede chiar că Domnul îşi doreşte, de fapt, cu ardoare să fie văzut! dar nu în sensul frivol pe care omul este în stare să-l dea acestui cuvânt. Iată argumentaţia:

Şi a zis Domnul: ”Când va trece slava Mea, te voi ascunde în scobitura unei stânci şi voi pune mâna Mea peste tine, până voi trece; iar când voi ridica mâna Mea, tu vei vedea spatele Meu, iar faţa Mea nu o vei vedea” (Exod 33).

Şi noi Îl viclenim adesea pe Dumnezeu. Găsim motive nobile defăimărilor pe care le practicăm, luând apărarea unei făpturi ofensate, dar n-o putem face decât defăimându-l deşănţat pe cel care a atins-o, până la urmă, doar cu o floare.

Dacă inteligenţa îngerească nu ne ajută să alegem între problemele lumii şi să decidem rapid ce facem cu ele, viaţa devine o bâjbâială plină de frici, în căutarea unor răspunsuri la întrebări fără sens, reluate iarăşi şi iar. Şi ne-o pierdem alergând, când am putea să ne-o petrecem stând – în noi înşine, în neamestecare cu absurdul şi nonsensul generat de răutatea, de neiubirea, chiar de prostia acestei lumi agitate.

Deşi sunt o alergătoare şi fug cu plăcere în trening, am visul să-mi pot petrece viaţa stând: la rugăciune, la contemplaţie, la slujire calmă.

Tot ceea ce facem cu pace nu este alergare, ci stare. Este bucurie, este trăire şi făptuire cu toate luminile aprinse. Şi cât de uşor ni le poate stinge lumea, una câte una, până ce ne cufundă cu totul în cenuşiu.

Mă epuizează trepidaţia întoarcerii oricărui lucru pe toate părţile, agresiv, cu neruşinare, cu bănuială, cu defăimare. Fiindcă presa o face, s-a molipsit şi omul de rând, călcând cu nepăsare, ca pe o frunză moartă, peste adevărul său din adânc.

 Am pierdut, ce păcat, obişnuinţa de a fi simpli, de a judeca stând.

 Viclenim, ameninţăm, şantajăm, urlăm, condiţionăm, doar să obţinem un timp mai grozav la alergarea zilnică.

Dar către ce, spre unde?! Spre un infarct, spre o depresie, spre un cancer…

Hai să tăcem, gânduri neliniştite ale mele!

Hai să ne ascundem în scobitura unei stânci, pe care Îngerul păzitor ne-o indică. Pentru că, din clipă în clipă, iubindu-şi la nebunie creaţia şi dorindu-şi o întâlnire de dragoste cu ea, s-ar putea să treacă Dumnezeu! Ar fi păcat ca, auzul nostru interior, îngroşat de trepidaţia motorului prea ambreiat, să piardă fâlfâirea poalei Sale…

Alergarea ca stare nu este ideea mea, ci am găsit-o într-o scriere a sfântului Grigore de Nyssa. Întâi am refuzat paradoxul, considerând că Îl priveşte doar pe Dumnezeu, doar pentru El fiind posibil. Dar m-a convins o frază, preluată din sf.Grigore de Nyssa de Andre Scrima, în capodopera sa „Timpul Rugului Aprins” (Editura Humanitas, 2012), că trăirea acestor antonime este posibilă chiar pentru om:

„Deci Cel ce i-a arătat lui Moise locul, îl şi porneşte la drum. Iar făgăduindu-i statornicia pe piatră, îi arată modul acestei alergări dumnezeieşti… Alergarea este, în alt înţeles, stare. Şi acesta este lucrul cel mai minunat dintre toate. Că acelaşi lucru e şi stare şi mişcare… Aici, a sta înseamnă a urca necontenit… Iar cel ce urmează vede spatele celui dinaintea lui. Aşadar Moise, care se străduieşte să-L vadă pe Dumnezeu e acum învăţat cum poate fi văzut Dumnezeu: a-L vedea înseamnă a-L urma oriunde te-ar conduce. Căci trecerea lui Dumnezeu înseamnă conducerea de către El a celui ce-L urmează.” (Grigore de Nyssa, Scrieri I, Ed.Inst Biblic şi de misiune al BOR, 1982).

 Doamne, dă-mi să Te viclenesc doar cum o faci Tu Însuţi, când vrei să mi Te dezvălui, fără să mi Te arăţi. Ca atunci când mă trezesc de bucurie în miez de noapte, fiindcă tocmai a început să ningă şi Îngerul n-a rezistat să nu mă cheme la geam, să îmi arate splendoarea compusă de Tine, ca o declaraţie de dragoste: Al tău Sunt, iubito!

Elena FRANDEȘ