LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Nemângâieri şi excomunicări

Share

De 25 de ani de când fac presă religioasă nu mi‑am permis să scriu vreodată aceste iniţiale care să desemneze Biserica mea ca realitate teandrică, divino‑umană: „BOR”. Aşa cum, din respect, nu am apelat la prescurtările jenante de tip „Sf.” sau „Pr.”. Acum însă treaba e pe cale să se schimbe, şi abrevierea „BOR” mi se pare convenabilă, ba chiar acoperitoare. De ce? Pentru că deja începem să ne aflăm în faţa unei instituţii din ce în ce mai orizontalizată, aşadar „abreviabilă”. O instituţie în care accentul e pus cu apăsare pe vizibil, pe concret, pe resurse. O instituţie – asemănătoare celor apusene – în care eficienţa capătă valoare de lege, în care business plan‑ul rivalizează cu predania, în care task‑urile se înmulţesc, break‑even point‑ul e luat adesea în calcul încă din start‑up, în care capitalul devine sângele (netranssubstanţializat) al oricărei investiţii, iar gross margin‑ul este criteriu de evaluare a capacităţilor preoţeşti.

Poate v‑aţi mirat, desigur, de folosirea acestor termeni proveniţi din limbajul mediului de afaceri, dar vă asigur că ei vor fi auziţi, cât de curând, pe culoarele palatelor episcopale, în permanenţe, la conferinţele de profil… Iar instituţia aceasta care se lăbărţează peste Biserica mea poate că, la un moment dat, va incomoda Duhul – Care ştim că e sfios „ca un corn de melc”. Este exact ceea ce au „păţit” catolicii, care s‑au văzut cu Catedrala San Pietro terminată, însă cu Biserica spartă în mii de cioburi prin Reforma lui Luther. Oare chiar a meritat asta?! Chiar merită să ai o instituţie perfect funcţională şi aşezată pe disciplină, proceduri & profit, dar la care nu mai vine nimeni…?

Bun, lăsând păţaniile altora deoparte, vreau să vă împărtăşesc, în cele ce urmează, câteva gânduri despre un fapt care m‑a întristat profund chiar acum, în lumina bucuriei pascale: excomunicarea a trei creştini din sânul Bisericii Ortodoxe. Fapta s‑a petrecut la Focşani, pe teritoriul eparhiei unde păstoreşte Arhiepiscopul Ciprian Spiridon. Mărturisesc că la aflarea veştii că acesta va prelua toiagul de la răposatul Epifanie (care ştim că nu se ridicase în totalitate la demnitatea misiunii sale arhipăstoreşti) am exultat! Îl cunoscusem, în diferite ocazii, pe Preasfinţitul Ciprian încă de pe vremea când era vicar patriarhal şi în care se distingea prin comportament, eleganţă a exprimării, orizont cultural vast, cunoaşterea la perfecţie a limbii greceşti, dinamism şi tinereţe, necoruptibilitate, lipsă de închipuire de sine. Ce mai, pentru mine era (şi încă este) un ierarh de top, o speranţă – confirmată – a primenirii Sfântului Sinod! Am participat apoi la întronizarea sa de la Buzău (martie 2013), am văzut fericirea nedisimulată pe feţele preoţilor şi ale oamenilor, apoi am înregistrat cu bucurie primele acţiuni de împrospătare vizuală, duhovnicească şi comportamentală din eparhie. Lucrurile stăteau bine, buzoienii şi vrâncenii primiseră în sfârşit ceea ce meritau: un om al locului, cu viziune, cu demnitate arhierească, cu bagaj intelectual şi moral „la purtător”. Şi acum se pune întrebarea: cum de un asemenea om, plin de harisme personale, a ajuns să recurgă la un gest canonic fără precedent în istoria Bisericii mele? O Biserică aşa cum o ştim: mămoasă, iertătoare, îngăduitoare – nu aşa cum este sora ei apuseană, agresivă/invazivă cu credincioşii săi secole de‑a rândul şi ajunsă acum pe punctul de a fi „uitată” de aceştia. Oamenii nu mai vor să fie certaţi, ameninţaţi, fiscalizaţi şi culpabilizaţi în exces. Asta o fac, foarte bine chiar, toate instituţiile statului laic. Biserica noastră nu trebuie să se alinieze comportamental acestor instituţii şi să devină acea BOR care „face şi drege” pe seama credincioşilor. Şi atunci întrebarea revine: cum s‑a ajuns aici?

Din câte am discutat cu oamenii – martori direcţi sau indirecţi –, a fost o nefericită escaladare a orgoliilor şi intereselor materiale (meschine, în raport cu situaţia creată: un prăpădit de magazin de cărţi şi obiecte bisericeşti!), care au culminat cu un mod agresiv de contestare a deciziilor venite de la centrul eparhial. Oamenii au greşit în protestul lor prelungit, asta e clar. Mirenii gălăgioşi nu fac bine şi nu fac cinste Bisericii răsăritene, căci unde e scandal nu e duhovnicie. Pe de altă parte, ce facem cu „Duhul Adevărului Carele pretutindenea este” şi Care posibil că grăieşte, aşa cum poate, inclusiv prin aceste guri înzestrate cu mulţi decibeli? Trebuie să fim atenţi, căci Domnul şi în cele dispreţuite Se poate arăta sau locui… Oricum ar fi fost, educaţia şi buna aşezare în Biserică trebuiau să primeze la aceşti oameni, însă nu s‑a întâmplat aşa. Pe de cealaltă parte, de la centrul eparhial cred că dialogul trebuie continuat, în pofida piedicilor de comunicare şi a orgoliului rănit. De fapt, ce e acela orgoliu? Ce orgoliu are un tată faţă de copiii lui care greşesc? Ce poate aduce bun orgoliul? Sau repezeala? – a se citi graba de a aplica canoane potrivite ca impact emoţional şi social acum veacuri sau milenii, dar care astăzi poate că ar fi trebuit adecvate la real în aplicarea lor întocmai.

Curios este faptul că dacă ar fi, cu multă imaginaţie, să deschidem o listă a „excomunicabililor”, ehei, aceasta ar fi lungă şi ar arăta altfel. Bunăoară, mă gândesc la ateii declaraţi (care şi‑au rupt singuri legăturile cu mântuirea prin Biserică), la ideologii care L‑au evacuat cu violenţă pe Dumnezeu din viaţa oamenilor, la sataniştii din cimitire sau cluburi de noapte, la pedofilii de pe internet, la conspiratorii din umbră, la marii corupţi din clasa politică, la cei care promovează public legăturile contra firii, la traficanţii de fiinţe umane fără apărare, la criminalii în serie, la torţionarii din lagărele comuniste etc. Sau poate că nu, acestea sunt doar păcate „rezonabile”, cei în cauză mai au o şansă de îndreptare… Însă răzvrătiţii de la Sfântul Andrei din Focşani se pare că i‑au întrecut pe toţi! Aceştia sunt exmatriculaţi din comunitatea liturgică şi harică, acum şi în eternitate. Este oare acesta o măsură pe cale de a îndrepta lucrurile? (Paranteză: studiind rapid istoria Bisericii Catolice, nu constaţi decât efectul ZERO al acestui tip de decizie bisericească; nimeni nu s‑a îndreptat cu adevărat, nimic nu a funcţionat mai bine, nimeni nu s‑a maturizat duhovniceşte – aşadar, un fiasco cvasi‑total.)

Eu fac acum un apel, din partea celor câteva zeci de mii de cititori ai revistei, la bunăvoinţă şi calm părintesc din partea ÎPS Ciprian, pe care îl rugăm să revină asupra deciziei extreme şi să alerge după oaia cea pierdută, chiar dacă aceasta poate nici nu vrea să fie găsită şi salvată! Ce gest mai nobil, mai creştinesc, mai hristic – iată, am folosit cuvântul! – poate fi acesta? Primiţi‑i înapoi, părinte arhiepiscop, sunt ai Înaltpreasfinţiei voastre şi aşa trebuie să rămână! Puneţi‑i la probe şi dacă vor greşi, reprimiţi‑i, iară şi iară! Ca păstor, sunteţi condamnat la iertare, ori de câte ori va fi nevoie. Iar asta nu vă va slăbi autoritatea, ci o va întări, căci autoritatea Înaltpreasfinţiei voastre este altfel decât mersul orizontal al lumii, e în răspăr cu ea. Acesta este paradoxul – pe care îl ştiţi prea bine – al lui „când sunt slab, atunci sunt tare” (II Cor. 12, 10). El, numai El singur ne‑a învăţat asta: Domnul, Mântuitorul, Pedagogul şi Arhiereul nostru. Şi a avut oameni în carne, oase şi ego, exact ca şi Înaltpreasfinţia voastră, care L‑au urmat întocmai. Nu spune Pavel că „s‑a făcut tuturor toate” (I Cor. 9, 22)? Aşadar, vă rugăm să ţineţi seama de rugămintea noastră şi să revizuiţi hotărârea pe care suntem siguri că o regretaţi deja, ca un bun păstor ce sunteţi.

Nu pot să închei fără să mă gândesc la acel nefericit Părinte Giorgică Vatră, cel care a primit de la Domnul, prin mâna ierarhului, datoria să păstorească turma care acum în parte e risipită şi pradă deznădejdii (căci după excomunicare ce poate să mai urmeze bun?!) sau la dispoziţia sectelor, care se grăbesc probabil să‑i înhaţe. Ce e în inima lui ca tată a patru copii (de la câţiva anişori şi până la vârsta studenţiei) pe care trebuie să‑i hrănească zi de zi şi să‑i îndrume în viaţă, dar şi ca demnitate conjugală în faţa soţiei (atrasă şi ea ca parte în conflict, rămasă acum fără venituri)? Cum se simte un căpitan care a pierdut corabia şi ai cărui oameni dragi s‑au înecat sub propriile priviri? Vai de sufletul lui, nici nu pot să mă gândesc…

Mă pot gândi însă la faptul că acest caz focşănean – nemaiîntâlnit în vremuri de pace eclezială – poate fi apa la moară a acelor români care caută „să scape” de chestia asta cu Biserica, cu „popii”, cu toate obiceiurile lor complicate, lungi şi… costisitoare. „Ştie Dumnezeu ce e în inima mea, îmi ştie faptele, gândurile, la ce să mai trec şi pe biserică, mă mai cert cu vreun popă şi ăla mă excomunică, deja e riscant…”, aşa pot gândi, la o adică, cei care vor să scape de mersul la biserică. Cu alte cuvinte, putem deveni pe nesimţite nişte protestanţi ortodocşi, fără Luther – ce‑i drept –, însă cu argumente „raţionale” forte şi cu frica eshatologică strecurată în sân. Şi să exclamăm cu năduf: Doamne, ce vremuri am ajuns să trăim!

 

RĂZVAN BUCUROIU

 

 

sursa foto: cuvantul-ortodox.ro

Previous Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *