LOADING

Type to search

CAIETELE DE VACANŢĂ: RĂBDAREA

Editoriale

CAIETELE DE VACANŢĂ: RĂBDAREA

Share

Caniculă. Paşi ce abia se târăsc pe asfalt. Parcă sunt pe nişte scări imense şi multe, iar cu fiecare pas este tot mai greu de urcat. Kafka spunea că „atâta vreme cât nu încetezi să urci, treptele nu se vor termina, sub paşii tăi care urcă, ele se vor înmulţi la nesfârşit”. La fel şi cu destinul nostru. Mergem mereu înainte. Urcăm fie ce o fi. Convinşi fiind cu toţii că mergem spre greu şi spre desăvârşire. La fel cum în fiecare călătorie doar începutul este simplu, entuziast şi banal. Ce urmează înseamnă asumarea propriului destin. A greului. Sau a crucii personale.

Mi-e cald şi mă gândesc la o posibilă oază de răcoare, ce ar putea fi tocmai bucuria de a regăsi liniştea sufletească. Mi-e teamă că timpul trece ireversibil şi voi ajunge să spun şi eu: „Mai târziu” devine „prea târziu” (Octavian Paler) Iar bucuria îmi pare o grădină plină de flori în care încă nu am avut privilegiul ca să intru şi să mă simt prizonierul efervescenţei sale. Iar timpul trece, trece…

Ştiu. O să-mi transmiteţi că am nevoie de răbdare pentru a intra în grădina bucuriei. Dar, mă întreb ce este răbdarea şi dacă nu cumva viaţa mea a fost o suită de stări răbdătoare. Pentru că, pus în faţa unui posibil bilanţ existenţial nu pot să mă declar un om mulţumit. Despre fericire e inutil ca să vorbesc. Deci, spune Evagrie Ponticul: „cel ce rabdă necazurile va ajunge la bucurii”. Şi adaugă: „Iar cel că stăruie în cele neplăcute nu va fi lipsit de cele plăcute”. Adică cum? E oare nevoie să nu părăseşti cele neplăcute, pentru ca să le dobândeşti pe cele plăcute? Probabil că da.

Şi ca să fiu mai sigur o să mă consolez cu Sfântul Marcu Ascetul care afirmă că: „Doar cel nedreptăţit de oameni scapă de păcat şi pe măsura mâhnirii sale rabdă bucuros toată nedreptatea” Aceasta înseamnă că trebuie să sărut dreapta fiecărui „prieten” care m-a nedreptăţit, pentru că numai prin el am şanse mari ca să mă mântuiesc. Şi la fel cum scrie tot acelaşi părinte: „E mai bine să fim nedreptăţiţi de oameni decât de draci, dar cel plăcut lui Dumnezeu pe amândoi i-a biruit”…

Urc pe aceleaşi trepte ale vieţii. Ce bine mi-ar prinde o balustradă. Sau poate că măcar un popas. Dar vremea se scurge repede, noaptea vieţii poate veni oricând, iar eu trebuie să urc. Fără a părăsi scara, fără a mă întoarce înapoi. Având în minte cuvintele filocalice: „La sfârşitul necazurilor, abia atunci vei afla pieirea păcatelor” (Marcu Ascetul) Şi dacă Clapiers scrie că „răbdarea este arta de a mai spera”, eu tot mai mult cred că: „ea este amară, dar rodul său este dulce” (Rousseau)

Sibiul este cuprins şi el de trufaşa povară a verii. Când inimile îşi caută icoane de răbdare, iar frunţile umbrarul pomilor răscoliţi de amintiri. Urc. Şi lângă mine urcă atâţia îngeri. E vară…

 

Si cât să rupem din lumină,

Un soare sau un colţ de pace,

Sau poate gândul ce suspină,

Când inima suavă tace.

 

Cătălin DUMITREAN

Previous Article
Next Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *