Cateheze pentru contemporani (III)

*Mângâietorul Duh Se pogoară și acum pe pământ, chiar dacă noi nu băgăm de seamă acest lucru, de parcă am trăi pe altă planetă[1]. Degeaba recunoaștem închinarea la idoli, dacă nu ne lepădăm de ea. Să agonisim slava cerească mai mult decât orice altceva. Dacă am fi întrebați câtă credință avem, probabil că am răspunde că avem, deși puțină. Dacă ar fi adevărat ce zicem, am muta munții (Matei 17, 20).

*Să o lăsăm mai moale cu amăgirile, ele pot deveni hrană a îngâmfării. Primiți-L pe Hristos măcar pentru minutul în care citiți rândurile acestea[2]! Obișnuiți-vă să priviți la fiecare om cu scopul de a învăța ceva duhovnicesc.

*Învățătura creștină este pentru noi un joc al iubirii: iubirea divină față de lume chemând de la noi un răspuns de iubire, care să ne facă în stare să descoperim că Dumnezeu nu iubește la întâmplare, nu iubește pentru un minut și atât, ci că El este însăși iubirea, pentru toate minutele veșniciei[3]. Episoadele biblice despre această iubire nesfârșită trebuie spuse și respuse. Bucuria intervine atunci când oamenii iau în serios mesajul creștin, fie și numai pentru un minut. Într-o clipită putem fi mântuiți. Sigur, nu este suficient, dar este un început, o izbucnire a unei pânze freatice peste care se turnase beton.

*Mângâietorul Duh luminează – cu o lumină din ce în ce mai pătrunzătoare și mai dătătoare de limpezimi – sensul major și tainic[4] al vieții noastre. Măcar pentru un minut în viață, simțim briza paradisiacă care ne învăluie, parcă plutim, suntem răpiți din această lume, suntem atât de eliberați de tot ceea ce este material și nutrim o fericire maximă. Minutul trece repede și nădăjduim că este doar o pregustare a ceea ce va urma în viața veșnică.

*Măcar pentru un minut să vărsăm metanii cu lacrimi, cu toată evlavia posibilă. Vom simți o pace atât de adâncă, încât cu siguranță vom repeta la nesfârșit doxologia noastră adusă Cerului, deoaree numai în El ne aflăm pacea și numai adevărul Lui ne ghidează[5].

*Măcar un minut să fim uimiți de stăpânirea universală a lui Dumnezeu cel drept, Care a adus numai faceri de bine asupra noastră. Trecerea mării ca pe uscat sau oprirea soarelui pe cer în miezul zilei nu sunt minuni singulare, ci lucruri firești din minutul care durează cât o veșnicie[6].

*Măcar pentru un minut să ascultăm vocea Lui, care răsună din toate cele patru Evanghelii. Este o chemare irezistibilă, plină de tandrețe. Trebuie doar să ne deschidem inimile pentru ca vocea Lui să răsune în noi, ca o vibrație sfântă[7].

*Măcar un minut să ne liniștim, să renunțăm la tumult, să fim realiști: Dumnezeu este cel mai bun Prieten al nostru, singurul care ne înțelege absolut totul[8]. El nu ne promite că nu vom mai avea necazuri în această viață de aici, ci că vom scăpa de frică. Este minutul nostru de curaj suprem.

*Hristos nu doar confirmă un diagnostic, nu doar ameliorează, ci vindecă complet. Într-un minut, un criminal a furat Raiul, o femeie cu scurgere s-a vindecat, un orb din naștere și-a dobândit vederea, Lazăr din Betania a înviat și Hanna, soacra lui Petru, a scăpat de friguri.

*Un minut de credință a adus multora ușurarea suferințelor. Învățătorul le vorbea despre Tatăl și despre Împărăție[9], iar ei îi absorbeau fiecare cuvânt, încât ore întregi treceau fără să mănânce sau să bea apă. Și auzeau și cei foarte din spate, deși nu erau boxe.

*Un singur moment de luciditate, cât să ne amintim principiul de bază: Ce ție nu îți place, altuia nu îi face[10]. Când realizăm simplitatea acestui lucru profund, ne simțim ușurați, nu ni se cere nimic imposibil, nu ni se cere ceva ce mulți au încercat, dar puțini au reușit. Nu are nici un rost să înaintăm scenarii de tipul Ce ar fi fost dacă? A ne întreba cum ar fi arătat lumea fără oameni înseamnă un minut de nebunie, pentru că punem la îndoială omnisciența Creatorului.

*Vorbim foarte multe minute pe zi despre viața învolburată de pe pământ, vorbim despre moștenirile civilizației și despre lucruri extrem de interesante, dar – poate – nu am avut încă un minut de sinceritate cu noi înșine, o clipă de introspecție, chiar o spovedanie în adevăratul sens al cuvântului.

*Dacă avem minute în fiecare zi în care ne simțim rău, asta nu înseamnă nicidecum că suntem răi. La fel, dacă ne simțim bine, nu înseamnă că suntem buni. Atunci, ce ne reține voința ca de azi chiar să fim (mai) buni? Probabil că un minut de autenticitate. Dacă am fi întâlnit un sfânt în viață, fie și doar preț de un minut, cu siguranță viața noastră ar fi fost pe un alt macaz. Deci, am găsit ce avem de făcut: Măcar un minut zi de zi să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne trimită un psihoterapeut care să Îl cunoască. Dacă nu avem un duhovnic, să îl căutăm plângând.

Marius MATEI

_________________

[1] Sf. Inochentie al Penzei, Fiecare om este născut pentru Cer, Sophia, București, 2019, p. 144.

[2] Ibidem, p. 77.

[3] N.T. Wright, Creștin pur și simplu. De ce are sens creștinismul, Deisis, Sibiu, 2016, p. 164.

[4] Alexandru Mironescu, Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, Humanitas, București, 2019, p. 254.

[5] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, Mitropolia Banatului, Timișoara, 1991, p. 138.

[6] Nikolaos Matsoukas, Cărțile Bibliei, Bizantină, București, 2016, p. 199.

[7] William Lamb, Scripture. A Guide for the Perplexed, Bloomsbury, London, 2013, p. 55.

[8] Alister McGrath, The Landcape of Faith, SPCK, London, 2018, p. 165.

[9] Natalia Manoilescu-Dinu, Iisus Hristos în lumina Sfintelor Evanghelii, Bizantină, București, 2004, p. 188.

[10] Jacob Needleman, De ce nu putem să fim buni?, Curtea veche, București, 2008, p. 328.