Ceea ce sunt, vreau să și fiu

Se știe că în anul 257, la Roma, pe timpul împăratului Valerian, două tinere creștine surori, pe nume Secunda și Rufina, au refuzat să se închine statuii împăratului. Ele au fost torturate și apoi decapitate. „Ceea ce sunt, vreau să și fiu”, a rostit Secunda, de neclintit, dreaptă și bună în fața lui Dumnezeu, biruitoare asupra morții. Pentru cinstirea lor, pe locul unde se crede că au locuit, s-a construit o mânăstire.
A fost doar o coincidență că numele de Secunda, ceea ce înseamnă în latină „a doua”, a fost dat și celei mai scurte unități de măsurare a timpului. Îmi amintesc, mi se spunea la școală, că o secundă este cam tot la fel de lungă ca și o bătaie a inimii. Astfel, măsuram timpul din bătăile inimii. De fapt, cred acum, nu este greșit a-ți lua inima ca etalon absolut de măsură a vieții. Fiindcă, procedând așa, ne-am pune la adăpost, n-am mai fi în pericol să ne stricăm timpul. Generația noastră trăiește cu o veritabilă obsesie a timpului optimal, pe care-l folosim cu eficiență maximă, scoatem totul din el, făcându-l productiv. Această presiune pusă pe ore și minute poate avea o justificare în viața economică, pentru un mai mult și un mai bine pe care, aparent, suntem în măsură să le definim și apoi, cumva, înțelege. Odată început aşa, nu ne mai oprim, nu ne mai luăm timp pentru a trăi altfel, ci alergăm mai departe. Zilele noastre libere trebuie să ne aducă dividende și beneficii. Chiar cu prețul de a le consuma în viteză, din ce în ce mai repede. Din acest motiv, ceea ce era o constantă, adică siguranța și certitudinea timpului folosit pentru ne reface și a ne regăsi sufletește, se transformă într-o variabilă, o unitate de timp neproductivă, pe care ne vedem obligați, chiar ne constrângem, să o punem în mișcare, să o schimbăm, să-i interzicem să rămână așa cum este ea. Dacă timpul nostru liber nu devine mișcare dinamică, atunci, credem noi, l-am pierdut, nu în sensul că a trecut, ci în acela că nu ne-a adus beneficiile maxime. Gonim timpul și fugim cu el. Data viitoare vom fugi și mai tare, pentru a nu avea impresia de stagnare, că rămânem în urmă, că alții se distrează mai bine, călătoresc către țări exotice, iar noi facem ceea ce am făcut și data trecută, când fugisem până la capătul puterilor.
Dumnezeu ne-a lăsat timpul pentru a-l avea, a ne folosi și bucura de el. Înainte de orice, pentru a-l merita. Oare nu putem noi, prin timp și în timp, să fim altfel, mai buni, mai înțelepți, mai aproape de Dumnezeu ? Numai așa merităm să fim în timp, să trăim. Teologia atrage atenția asupra faptului că folosirea timpului reprezintă un permanent echilibru între a acționa și a contempla. Într-un foarte interesant articol intitulat „Dialectica accelerării”, teologul german Hans Joachim Höhn crede că noi suntem pe punctul de a uita ceea ce stă scris la Facere 2,2 -3 :”…iar în ziua a șaptea s-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Și a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut și le-a pus în rânduială”. Dumnezeu ne învață să ne odihnim, să ne liniștim, fără să fim pasivi. Odihna înseamnă contemplație, să privim și să ne bucurăm de toate lucrurile dăruite nouă de Domnul. De ce nu, ea poate însemna și rugăciune. Hans Joachim Höhn consideră că această liniște a odihnei ar trebui să fie asemenea unei legi a patrimoniului, în care să păstrăm, să respectăm și să admirăm ceea ce s-a realizat și împlinit până acum, tocmai pentru a realiza și împlini de aici mai departe. „Ceea ce sunt, vreau să și fiu”, rostise curajoasa Secunda, știind că va muri. Aceste cuvinte ar trebuie să fie reprezentative, simptomatice, pentru ceea ce suntem cu adevărat. Și filozoful francez Paul Virilio este convins că nu putem să trăim doar apăsând pe accelerator. În mod paradoxal, explică el, continua strădanie de a ne grăbi, hăituindu-ne timpul, produce un fenomen similar vârtejului de apă. În loc ca aceasta să curgă mai departe, pe albia râului, ea se oprește pe loc, învârtindu-se, din ce în ce mai repede, în jos, spre fundul albiei. Deși viteza este tot mai mare, firul de apă nu înaintează, nu mai curge spre vărsare, ci rămâne pe loc, înlănțuit într-o amețitoare, dar ineficientă mișcare circulară. Astfel, explică Virilio, avem senzația că trăim rapid evenimente deosebite, dar senzația e falsă și cu siguranță distrugătoare, fiind atrași într-un vârtej al infinitelor activități lipsite de semnificație. Teologic viața poate fi înțeleasă, de asemenea, ca fiind un fluviu, mai mult sau mai puțin liniștit. Nici aici nu lipsesc vârtejurile de apă. Avem momentele de restriște, de regulă intense, cu accelerații greu de stăpânit, din care, ca și dintr-un adevărat vârtej, ieșim cu greu, fiind la capătul puterilor. Scăpați din capcană, raportul viață-timp devine semnificativ. După accelerație excesivă, trăim o disociere între trecutul tocmai trăit halucinant, și prezent, cu bucuria de a reveni la o trecere normală, moderată a timpului. Trecutul intens devine experiență, pe care o integrăm prezentului, în dorința de a nu mai repeta greșeli făcute cândva. Lăsăm timpul să ne fie învățător, să ne șoptească adevărul despre acea secundă esențială, când viața noastră se varsă în oceanul adevăratei vieți. O singură clipă, hotărâtoare, doar una singură….în fața morții și a speranței vieții viitoare. Secunda ultimei rugăciuni, când cerem iertare.
Un studiu efectuat de revista „Religion, Brain and Behavior” arată că majoritatea celor care nu cred în Dumnezeu au o poziție relativă și asupra morții, de regulă nu se tem de ea, afirmă ei. Evident, revista atrage atenția asupra dificultății de a avea date statistice corecte asupra acestei teme. Ateismul se poate defini ca o simplificare absolută a existenței, unde nu se pune nici o întrebare despre ceea ce e dincolo de ceva ce nu se poate explica imediat și ușor. În această logică, moartea nu ar fi decât ușa de la capătul culoarului. Dincolo de ea nu există nici speranță și nici iubirea dumnezeiască. De ce să-ți frică de un simplu sfârșit? Dacă mă gândesc bine, nici măcar n-aș răspunde dacă mi-e frică sau nu de moarte. N-am cum să știu. Totuși, după tot ceea ce se întâmplă într-o viață, nu am cum să cred că moartea e doar ușa de la capătul culoarului. De ce ar trebui atunci să merg până acolo, la acel capăt de culoar? Cu ce rost ? M-aș întreba mai bine dacă sunt pregătit să mor așa cum se cuvine, să stau în fața Judecății, să ies din timp, fără nostalgie, și, cu puțin noroc, doar cu speranțe. Ceea ce sunt, vreau să și fiu.
Nici tinerele Secunda și Rufina nu s-au temut de moarte, dar într-o formă reală, mai dramatică și infinit mai curajoasă decât cei ce răspund întrebărilor din chestionarul unei reviste. Ele aveau moartea în față. Sfințenia lor este cea a cerului senin, a luceafărului strălucind semeț peste vârfurile munților mângâiați de o ultimă rază de lună. Iar când noaptea s-a topit în vraja dimineții, cele două sfinte descopereau Împărăția veșnică.

Așa se împlinește speranța absolută , când timpul dispare sub soarele nemuritor al Raiului.

Dumitru Horia Ionescu