LOADING

Type to search

Cei ce cred sunt ironizați

Editoriale

Cei ce cred sunt ironizați

Share

Cei înțelepti sunt cei ce își folosesc talanțiii doar pentru a nu rata învierea, indiferent de corul de fluierături din jur. Frica e doar pentru începători, de acum am scăpat de ea. Acum este iubire. Am schimbat ținta, deci vom schimba și ținuta morala. Deși istoria este o inșiruire de eșecuri, se salvează cei ce – în final – cred. Omul neîmplinit este cel nu știe ce să împlinească.

Cel ce crede se smerește. Cel ce se smerește se îmblânzește. Cel ce se îmblânzește păzește poruncile. Cel ce păzește poruncile se luminează[1]. Numai cine s-a depărtat de urâciune se poate apropia de Mângâietorul. Cea mai periculoasă ispită este gândul că vom fi stârpiți. Dar Dumnezeu nu vrea sa ne nimicească. El este lumina, ne dă stralucire. El este viața, ne dă putere. El este înviere, ne dă curație. El este adevăr, ne dă binele.

Creștinismul a fost lepădat ca sistem de referință din mai toate structurile de conducere ale planetei. Actuala criză este una a moralității pierdute. Totul a pornit de la lăcomia fără margini, de la psihoza consumeristă. Este o criză a credinței, o lipsă a credinței. Sfântul Nicolae Velimirovici răspunde la o întrebare urgentă: Ce trebuie să facă un creștin? Iar răspunsul este clar: Cu un ochi să plângă (pentru că săracia altora îl afectează și pe el) și cu un ochi să râdă (pentru că visul de aur al prosperității neîntrerupte, al progresului continuu, al binefacerilor globalizării, al consumului nesfârșit a ajuns într-un impas).

41548321_1367489553383408_3311940842058416128_n

Viața este ca o oră de matematică: adunăm și scădem, împărțim și înmulțim. Omul se poate întâlni cu Dumnezeu clipă de clipă. Poate nu conștientizează tot timpul, dar omul primește toată viața invitații la întâlnire. Dumnezeu este prezent de la dansul frunzei la adierea de vânt, de la jocul unui copil la lacrima unei mame. Suntem cu toții în brațele lui Dumnezeu. Răutățile celor de pe margine chiar nu ar trebui să ne afecteze.

Ne cutremurăm gândindu-ne că Dumnezeu este cu noi, nepregătiții. Ne minunăm că Dumnezeu este cu noi, neglijenții. Doar harul Lui ne ține în viață și ne ferește de necazuri și mai mari. Cu cât înaintăm în Dumnezeu, cu atât ne îmbogățim cu adevărat. Prea ușor suntem tentați să renunțăm din cauza unor ironii inutile. Prea mulți am uitat să biruim această ispită. Prea des suntem surprinși pe nepregătite de către cei ce ne ironizează credința. Cuvintele de ocară se vor risipi. Dar credința va rămâne. Fără credință, omul nu doar că ajunge în iad, dar prinde și cele mai proaste locuri de acolo. În schimb, cei ce se apropie de Dumnezeu se luminează. Acum doar ne scuipă, urmează să arunce cu pietre. Dar Dumnezeu ne va fi la fel de aproape, nu va mai fi o varietate de distanțe[2]. Dupa necazul ironizării, vine mângâierea harului.

Credința este curajul de a mărturisi adevarul. Ni se arată biciul, dar nu ne ustură spatele. Presa ateistă se grăbește să anunțe că religia va dispărea în 2035, datorită prosperității economice fără precedent. Cei superficiali pot lua drept veridice astfel de titluri și ușor pot fi înșelați și pot ironiza pe cei ce nu sunt manipulați de astfel de speculații. Pentru persecutori, nu există creștini practicanți și nepracticanți. Nu mai stă nimeni să trieze turma. Cine nu vrea să fie cuvios, poate deveni mucenic.

Ce ne lipsește pentru a înțelege? O viață curată! În luptă cu murdăria, simțim cât de tare ne-am îndepărtat de Dumnezeu. Nu lumea ne va salva de la moarte. Dimpotrivă, lumea este oglinda morții noastre. Avem o mare nădejde în iubirea lui Dumnezeu. Cel ce dăruiește altora curaj, își sporește curajul lui. Cel ce dă din propria lui sănătate celor bolnavi, își sporește propria lui sănătate[3].

Dumnezeu este respins chiar de către ai Săi. Sfântul Nicolae Velimirovici spune că această respingere este plină de perfidie. Cei ce Îl resping au o înfățișare aparent binevoitoare, dar de fapt sunt plini de indiferență. Nici nu au vrut nici să creadă, nici să Îl înțeleagă. Totuși, nu a fost respins de toți. Permanent au existat primitori sinceri ai mesajului adevărului, care și-au asumat riscul persecuției. Dacă omul Îl iubește pe Dumnezeu, viața lui se va schimba negreșit, va scăpa de frică și nu va lăsa răului nici un gemuleț de intrare. Sfântul sârb Nicanor Savici, apostol al creștinismului australian, reia o încurajare a conaționalului său de la Ohrida: Nu avem motiv de frică, Dumnezeu este dragoste! Ironiile ateilor să nu vă descurajeze!

DSC_0109-Copy-Copy

Țările ortodoxe nu apar în statisticile negative: cea mai mare rată a abandonului școlar este în Bangladesh, cele mai multe adicții de jocuri de noroc sunt în Australia, alcoolismul juvenil este o problemă majoră în Danemarca, frica de boală este mai prezentă în țările cu cele mai bune spitale (Austria, Elveția), cele mai multe crime sunt în Jamaica, Honduras și El Salvador, cea mai coruptă țară este Ciad, 85% dintre bărbați sunt obezi în Nauru, cei mai nefericiți se declară egiptenii, cele mai multe sinucideri sunt în Lituania[4].

Pentru suflet, nu este durere mai mare decât defăimarea. Hristos pe Cruce nu era ajutat de nimeni, ci era batjocorit și blestemat. Exact acolo ne întâlnim cu El, pe Cruce. Dumnezeu este singurul care poate să descopere omului adevărul și să îi mângâie sufletul cu nădejdea. Ascultarea este sursa de putere a omului ce luptă cu patima defăimării. Tot ceea ce este rău, inclusiv defăimarea, este doar accidental. Omul să nu se tulbure când este defăimat chiar de către cei pe care i-a ajutat. Este înfricoșător cât de mult a crescut atașamentul oamenilor față de luciferism.

Nimic nu este mai puternic decât adevărul: Noi oferim dragoste, nu pribegim în căutarea ei. Dumnezeu să încapă în viața noastră. Astfel, un creștin nu va defăima pe altul. Se va feri de desconsiderare, înjosire, insultă, ocară, flecăreală, afront, perfidie. Chiar dacă trenul nostru este jefuit pe drum, va ajunge la destinație și nu va fi respins.

Din păcate, alcoolismul numără mai mulți adepți decât creștinismul și budismul la un loc.

Mulți aud că bat clopotele, dar nu știu la care biserică. Ateii spun că este obositor să fii deștept și încurajează indiferența morală. Sfântul Nicolae Velimirovici ne amintește că nici un străin nu are încredere în alt străin, dar o rudenie are – de obicei – încredere în altă rudenie.

Deci, când între doi străini vine credința, ei se fac rudenii. Când îngrop o rudenie, eu – cel viu – îngrop o parte din mine împreună cu mortul. Și mă întorc acasă aducând în sufletul meu o parte din cel mort. Ei bine, Hristos a vărsat toate lacrimile pentru noi, rudeniile Sale, până la ultima picătură. A vărsat tot sângele, până la ultima picătură. Nu S-a menajat. Nimeni nu va plăti niciodată mai mult pentru noi decât a plătit Hristos. Să nu ne grăbim să renunțăm, chiar dacă uneori ne este teamă. Să ne recâștigăm demnitatea, așa cum mozambicanii de azi  (din Quelimane, Beira, Pemba sau Mabote) vor să își recâștige demnitatea avută în timpul dinastiei Maravi, de dinainte de ocupația portugheză.

Nu avem nevoie de plan de rezervă, Dumnezeu este mereu disponibil. Cel ironizat vede lumea prin ochii lui Hristos. Vede lumea de pe Cruce, numai de acolo se întrezărește învierea. Hristos câștigă mereu și nu pierde niciodată. Rugăciunea Bisericii este foarte puternică[5]. Fiecare croitor avea un ac în piept, fiecare tâmplar, deci și Iisus, avea un bețișor la ureche. De aici, ironia: Vine tâmplarul! Nu puteau să vadă dincolo de aparențe. Nu puteau să creadă în Cineva atât de bună. Li se părea prea frumos ca să fie adevărat. La început, Crucea era purtată de creștini pe frunte, asemeni evreilor, care purtau filacterii. Din cauza persecuțiilor și a ironiilor zilnice, au început să o ascundă. Azi, asistentele medicale și însoțitoarele de bord din statele nordice riscă să fie concediate dacă nu își ascund crucea de la gât. Iar ironiile sunt zi de zi prezente în presă. Mântuirea nu este imposibilă, dar nimeni nu s-a mântuit cu bomboane. Dacă suntem însetați în deșert, trecem prin spini pentru a ajunge la apă.

Creștinismul a învins elenismul, pentru că mesajul învierii este de nerespins. Ateii strigă de câteva sute de ani deja că vor să fie mai fericiți. Sunt ei?! În rai mergi doar de bună voie, în iad însă mergi și împotriva voinței tale. Singurul eșec este să nu ajungi la limanul mântuirii. Singura catastrofă este să nu te întâlnești cu Hristos. Să vorbești despre Dumnezeu doar atunci când ești întrebat, dar să trăiești în așa fel, încât alții să te întrebe despre El.
Iubirea divină ni se descoperă ca Viață. Rămâne – în același timp – o Taină. Riscul unei proaste înțelegeri este catastrofal, ne poate periclita traseul mântuirii. Dacă nu ar fi o Taină, ar putea fi o enigmă de fenul clusterelor, iar francezii de la CNRS ar fi încântați să studieze filologie și astronomie, doar pentru a ridiculiza credința. Dacă nu ar fi Viață, ar fi o iluzie, cea mai perfectă dintre ele (arianism). Maneaua eretică are același mesaj antihristic, chiar dacă nu mai răsună în coptă pe corăbiile venețiene, ci vibrează adesea în engleză pe rețele de socializare și la conferințe din întreaga lume.

Contemporanii au o soluție la îndemână: redefinirea învierii ca scop al vieții. Omul trebuie să scape mizerii. Să nu mai pună un fruct putred într-un vas cu fructe proaspete. Nici o haină murdară într-un dulap cu haine curate. Adevărata cădere a Bizanțului nu este cea de la 1453. Abia pe la 1800 cad valorile bizantine, din cauza seducției iluministe. Mulți încep să pună la îndoială tot ceea ce înainte nici nu intra în discuție că nu ar fi așa. Pun la îndoială faptul că sfinții sunt modele și călăuze. Preoții devin brusc popii. Este epoca în care se fac tunuri din clopote, iar copiii creștinilor sunt înecați. Dincolo de absurdul ironiilor, sfinții din vechime se roagă alături de noi. Chiar dacă dușmănia venea de peste tot din jur, apostolii nu au renunțat. Era în joc soarta întregii lumi.

Creștinul nu dorește să schimbe circumstanțele, ci să se schimbe pe el în acele circumstanțe. Primii creștini nu se rugau ca persecuțiile să înceteze, ci să fie întăriți în răbdare și să nu cedeze.  Lumea contemporană are impresia că problema secularizării nu există. De ce? Pentru că este un lucru nevăzut, dar mai ales pentru că plantează în inimile oamenilor ideea că dacă sunt fericiți aici pe pământ, atunci nu le mai trebuie viața viitoare, nu le mai trebuie Dumnezeu. Oamenii cred că secularizarea este firească, fără să știe că ea corupe sufletul. Degeaba este plină lumea de creștini, dacă aceștia sunt fricoși.

Omul contemporan se amăgește că nu mai este nimic de descoperit, că nu mai există o altă lume și asistă neputincios la abolirea eshatologiei. Puținii care se încăpățânează să păstreze vechile valori sunt priviți ca niște ciudați. Numai că secularizarea antrenează crispări de identitate. Ea nu oferă deloc un orizont veșnic, ci doar încearcă să prelungească timpul și să fugă de ideea de moarte. Secularizarea este o schimbare, o inversare a convingerilor teologice în idei politice, cu scopul de a realiza utopia belșugului pentru toți. Acest lucru este vizibil în ștergerea noțiunii de suferință, care avea un caracter mântuitor.

Fericirea terestră ca scop în sine este ținta majoră a secularizării. Doar declinul actual al țărilor bogate a mai reușit să frâneze acest plan anticreștin. Secularizarea dezvoltă o puternică atitudine consumatoare, a consumului de tot, de orice. Chiar și religia este privită ca un obiect de consum (portaluri, reviste, turism, construcții, servicii sociale). Ortodoxia are soluții, răspunsuri concrete și eficiente la stările secularizării: puterea înnoitoare a Tradiției, actualitatea gândirii patristice, dinamica bogăției spirituale a credinței, înduhovnicirea omului și a creației.

Biserica nu trebuie să se mulțumească cu o mărturisire convențională în lume, pentru a nu îl lăsa pe omul contemporan neajutorat și pentru a nu sucomba din cauza omogenizării promovate prin globalizare. Conștientizarea acestei mizerii sufletești duce la pocăință. În Biserică, omul redevine el însuși. Purtat de valul secularizării, omul trăiește în mod tragic și amar propria lui cădere, din pricina invaziei concepțiilor și a dorințelor pătrunse de iubirea pentru păcat. Consecința este tentativa de justificare a păcatului, de auto-condamnare (Timotei 3, 11). Încă din vechime, creștinii au fost huliți, înjosiți, tratați ca niște infractori, trădători, nebuni.

Ateii consideră că profeția mesianică din Zaharia 9, 9 nu se referă la Hristos, ci la un general militar. Ateii spun că profețiile nu sunt porunci, dar ei nu cred nici în unele, nici în altele. Ateii contestă minunile, mai ales izgonirea demonilor. E cert, ateii au ales să nu mai lupte cu necuratul. Ateii spun că toți cei care se roagă nu primesc nimic. Nu au de unde să știe dacă toți cei care s-au rugat pentru mântuire au primit-o sau nu. Ateii spun că tâlharul pocăit de pe Cruce nu a ajuns în rai, ci doar i s-a promis ceva imposibil. Dar ei nu pot verifica unde este Dismas acum.

Ateii îl acuză pe Hristos că nu respectă sabatul, trădând complicități vechi de secole în persecuțiile din zona mediteraneeană.

 

 

Marius MATEI

 

 

[1] ***, Cartea Filocaliilor. Cele mai frumoase pagini, Editura Humanitas, Bucuresti, 2018, p. 15.

[2] Adrian Sorin Mihalache, Lumina celui nevazut, volumul II, Editura Basilica, Bucuresti, 2016, p. 340.

[3] Sfântul Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, p. 172.

[4] Claire Cook-Stanley, Seeing the Bigger Picture, OMara Books, London, 2012, p. 127.

[5] Sfântul Nicolae Velimirovici, 105 capete despre minuni, Egumenița, București, 2011, p. 47.

Tags:
Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Editorialist Lumea Credintei. Autor al volumului "Catehismul invierii. Un pelerinaj spre lumina" (Editura Lumea credintei, Bucuresti, 2016). Colaborator la reviste si ziare: "Lumea credintei", "Ariesul de Turda", "Adevarul de Cluj", "Scutul patriei".

  • 1

You Might also Like

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *