CINE ÎL PLAGIAZĂ PE HRISTOS?
11 ianuarie 2019
Share
Am auzit despre o carte, lansată de un institut celebru, care vrea să optimizeze comportamentul angajaţilor şi evident, eficienţa firmelor, aplicând principii creştine într-o economie de piaţă, fără a sufla însă nici un cuvinţel despre Hristos.
Mi s-a întâmplat să lucrez într-un institut de cercetări interdisciplinare, unde am avut nevoie să studiez psihologia analitică, i-am fişat pe Jung, Lacan şi Francoise Dolto, dar până nu L-am găsit şi practicat pe Hristos, atitudinea mea asupra vieţii şi primirii cu dragoste a aproapelui nu s-a schimbat. Mi-e teamă că sufletul omenesc nu se poate converti doar după tratate de psihologie comportamentală sau studiind conceptul minţii deschise şi al dezvoltării personale, oricât de inteligent ar fi, pentru simplul motiv că nu ajunge puţinul pe care ar putea să-l facă, în acest scop, el şi micul său grup.
Frate cercetător, când motivaţia ta este destul de puternică, încât să accepţi să-ţi schimbi viaţa, să refuzi de-a mai face răul sau de-a executa comenzi care să provoace suferinţa altora, când refuzi să mai minţi pentru a-ţi retuşa imaginea ta şi a altora, Hristos vine El, cu o mare cantitate de energie a vieţii, ca ţie să-ţi izbândească schimbarea atitudinii egoiste într-una iubitoare. Fiindcă e foarte greu să te dezveţi de invidie, să renunţi la adrenalina competiţiei, să îmbraci o haină fără contraste de culori, ci ţesută numai din armonii calme.
Pe de altă parte, a încerca să implementezi creştinismul fără a pomeni de Hristos, după un manual de genul, să învăţăm engleza singuri, ascunde o spaimă a firavului autor (n-am să mă fac de ruşine? religia nu mai este la modă… n-au s-o ia toţi la goană, până să-mi termin de expus proiectul?), dar şi omisiunea bibliografică, adică plagiatul.
Cu siguranţă, nu Iisus îi va face reproşul, căci Iubirea lui iartă toate: Mi-ai luat haina, ia-mi şi cămaşa! Nu sunt sigură totuşi că Domnul nu-l va întreba, la Judecată:
-De ce te-ai ruşinat cu Mine? Ce lucru urât şi ascuns am făcut Eu pentru oameni, ca să te fereşti de rostirea Numelui Meu?!
Dar mai curând decât în târziul Judecăţii, cel ce nu vrea să audă de religie (sau o consideră o disciplină oarecare, într-un context interdisciplinar), se va izbi de probele grele ale vieţii lui şi va putea constata că nu s-a dezvoltat personal destul, că n-a învăţat să iubească, nici pe sine şi nici pe alţii, iar deficitul acestei energii, care se numeşte iubirea-de-toată-lumea, nu poate fi compensat decât după un stagiu de suferinţă (se numeşte cruce personală), din care nu poţi ieşi singur, doar cu Hristos.
Mult mai interesantă mi se pare experienţa psihanalistului elveţian Valerio Albisetti. Scriind cartea „De la Freud la Dumnezeu”, el îşi povesteşte drumul vieţii, ca tânăr de succes într-o clinică europeană, până când o boală gravă a schimbat totul.
„Cred că Dumnezeu se află tocmai în capacitatea noastră de recuperare, în întoarcerea la o viață plină, bogată în semnificații; în izbânda de a râde din inimă, în mijlocul a mii de greutăți. Eu sunt un om care a fost lovit și jignit de viață în multe feluri. Și totuși, sunt convins că a învăța să râzi cu inima îți permite să ieși din întunericul lipsei de sens. Te poate ajuta să renaști!”.
Deşi om de ştiinţă (Valerio Albisetti este întemeietorul „psihologiei personaliste”), el nu se jenează să-L pomenească pe Dumnezeu în toate cărţile lui, uneori chiar în titlu: Vindecarea prin meditaţia creştină (1998), Pentru a fi fericiţi (2006), Anxietate şi depresie (1997), Iubire (1999), Ne naştem sau devenim geloşii (1997), Suferinţa din dragoste (2001), Terapia iubirii conjugale (1999), Binefacerile singurătăţii (1999), Capcana anorexiei (1996).
Câteva dintre aceste cărţi, puţine câte am găsit la librăria Sophia (favorita mea), au devenit lecturile minunate ale acestei ierni.
Este interesantă atitudinea faţă de succes a lui Albisetti (din cartea „Drumul Vieţii”):
„Pentru mine, succesul are tot atâta valoare cât şi eşecul. Dacă voi trăi un succes îi voi da sens, dacă voi trăi un eşec îi voi da sens. Exist pentru că sunt.”
Psihologia personalistă pune în centrul preocupărilor terapeutice persoana, cu studiul eului şi al sinelui, cu reacţiile de teamă pe care viaţa ni le presară, de-a lungul ei. Ele nu se datorează neapărat unui ambient coercitiv, instituţional sau familial, ci stilului de viaţă care se desfăşoară preponderent la nivelul eului, pe această plajă deschisă a fiinţei, aflată în văzul tuturor.
„Teama aparţine eului, nu centrului nostru mai adânc (n.a. sinelui), fiindcă acesta este legat mereu de Dumnezeu.”
A-ţi petrece viaţa doar la nivelul eului, înseamnă să nu te rogi, să fii doar un campion al aparenţelor, ahtiat de succes. Dar atunci fricile încolţesc la tot pasul. Merită oare să-ţi rămână străin acel etaj al personalităţii tale, sinele cel adânc, în care poţi intra doar cu cheia rugăciunii şi unde poţi petrece în pace, nestingherit de orice ameninţări din afară?!
„Eul are tendinţa de a fi atotputernic, abstract şi iluzoriu. Îl exprimă omnipotenţa infantilă şi intoleranţa faţă de limite.”
Putem observa că eul nostru este conjunctural, pe când Sinele este etern. Din structura fiinţei noastre, doar eul poate să devină nevrotic, niciodată acea zonă a inimii, hrănită cu meditaţie şi rugăciune.
Continui să citez din Albisetti:
„Manifestă-te în fața Domnului. Numai El te poate înțelege și accepta. Cu El nu sunt necesare explicațiile. Eu numesc suferințele și durerile proprii „micile mele morți”. Fiindcă sunt ucigătoare. Dar, dacă le trăiești până la capăt, știi ce lasă în urma lor? Un sentiment de purificare și de schimbare, de renaștere. Inima ta va deveni mai autentică, mai blândă, mai iubitoare, mai gingașă. Iar viața ți se va schimba pentru totdeauna. Alegerile pe care le vei face vor fi mai clare, iar ceilalți, prieteni sau dușmani, vor avea alt înțeles, iar moartea te va înfricoșa mai puțin… Dacă îți vei înfrunta astfel durerile, suferințele, atunci când moartea, singura mare realitate, va veni să te ia, te va găsi pregătit.”(din cartea „Să fim prieteni sau să avem prieteni”, tradusă de Cristina Şoican, Editura Pauline)
Îmi place Valerio Albisetti. Ştiu că în aceste lecturi nu voi descoperi grosolănia „prietenească” de a-l găsi vinovat tocmai pe cel ce suferă şi îşi mărturiseşte necazul său. Fiindcă până la urmă, în asta constă psihoterapia: o mărturisire sinceră, o ascultare binevoitoare. Deşi am văzut şi contrariul, chiar printre noi: în locul consolării pe care o aştepţi, ţi se arde o judecată aspră:
-Pentru păcatele noastre ni se întâmplă toate astea!
Cred că Domnul ne lasă să suferim, până când Îngerul Îi spune:
-Da, Doamne, sufletul acesta, de care mă ocup, s-a învăţat minte, poţi să-i slăbeşti suferinţa.
Şi mai cred, că dacă toţi oamenii pământului s-ar ruga lui Hristos, aceste mari suferinţe ale fraţilor noştri pur şi simplu ar dispărea. De ce atunci să nu pomenim, cât mai des cu putinţă, Numele Lui cel Sfânt? Nicicum să-L ascundem şi, deşi ne adăpăm din Izvorul Lui, să nu-L scriem nici măcar la bibliografie!
Mi s-a întâmplat să lucrez într-un institut de cercetări interdisciplinare, unde am avut nevoie să studiez psihologia analitică, i-am fişat pe Jung, Lacan şi Francoise Dolto, dar până nu L-am găsit şi practicat pe Hristos, atitudinea mea asupra vieţii şi primirii cu dragoste a aproapelui nu s-a schimbat. Mi-e teamă că sufletul omenesc nu se poate converti doar după tratate de psihologie comportamentală sau studiind conceptul minţii deschise şi al dezvoltării personale, oricât de inteligent ar fi, pentru simplul motiv că nu ajunge puţinul pe care ar putea să-l facă, în acest scop, el şi micul său grup.
Frate cercetător, când motivaţia ta este destul de puternică, încât să accepţi să-ţi schimbi viaţa, să refuzi de-a mai face răul sau de-a executa comenzi care să provoace suferinţa altora, când refuzi să mai minţi pentru a-ţi retuşa imaginea ta şi a altora, Hristos vine El, cu o mare cantitate de energie a vieţii, ca ţie să-ţi izbândească schimbarea atitudinii egoiste într-una iubitoare. Fiindcă e foarte greu să te dezveţi de invidie, să renunţi la adrenalina competiţiei, să îmbraci o haină fără contraste de culori, ci ţesută numai din armonii calme.
Pe de altă parte, a încerca să implementezi creştinismul fără a pomeni de Hristos, după un manual de genul, să învăţăm engleza singuri, ascunde o spaimă a firavului autor (n-am să mă fac de ruşine? religia nu mai este la modă… n-au s-o ia toţi la goană, până să-mi termin de expus proiectul?), dar şi omisiunea bibliografică, adică plagiatul.
Cu siguranţă, nu Iisus îi va face reproşul, căci Iubirea lui iartă toate: Mi-ai luat haina, ia-mi şi cămaşa! Nu sunt sigură totuşi că Domnul nu-l va întreba, la Judecată:
-De ce te-ai ruşinat cu Mine? Ce lucru urât şi ascuns am făcut Eu pentru oameni, ca să te fereşti de rostirea Numelui Meu?!
Dar mai curând decât în târziul Judecăţii, cel ce nu vrea să audă de religie (sau o consideră o disciplină oarecare, într-un context interdisciplinar), se va izbi de probele grele ale vieţii lui şi va putea constata că nu s-a dezvoltat personal destul, că n-a învăţat să iubească, nici pe sine şi nici pe alţii, iar deficitul acestei energii, care se numeşte iubirea-de-toată-lumea, nu poate fi compensat decât după un stagiu de suferinţă (se numeşte cruce personală), din care nu poţi ieşi singur, doar cu Hristos.
Mult mai interesantă mi se pare experienţa psihanalistului elveţian Valerio Albisetti. Scriind cartea „De la Freud la Dumnezeu”, el îşi povesteşte drumul vieţii, ca tânăr de succes într-o clinică europeană, până când o boală gravă a schimbat totul.
„Cred că Dumnezeu se află tocmai în capacitatea noastră de recuperare, în întoarcerea la o viață plină, bogată în semnificații; în izbânda de a râde din inimă, în mijlocul a mii de greutăți. Eu sunt un om care a fost lovit și jignit de viață în multe feluri. Și totuși, sunt convins că a învăța să râzi cu inima îți permite să ieși din întunericul lipsei de sens. Te poate ajuta să renaști!”.
Deşi om de ştiinţă (Valerio Albisetti este întemeietorul „psihologiei personaliste”), el nu se jenează să-L pomenească pe Dumnezeu în toate cărţile lui, uneori chiar în titlu: Vindecarea prin meditaţia creştină (1998), Pentru a fi fericiţi (2006), Anxietate şi depresie (1997), Iubire (1999), Ne naştem sau devenim geloşii (1997), Suferinţa din dragoste (2001), Terapia iubirii conjugale (1999), Binefacerile singurătăţii (1999), Capcana anorexiei (1996).
Câteva dintre aceste cărţi, puţine câte am găsit la librăria Sophia (favorita mea), au devenit lecturile minunate ale acestei ierni.
Este interesantă atitudinea faţă de succes a lui Albisetti (din cartea „Drumul Vieţii”):
„Pentru mine, succesul are tot atâta valoare cât şi eşecul. Dacă voi trăi un succes îi voi da sens, dacă voi trăi un eşec îi voi da sens. Exist pentru că sunt.”
Psihologia personalistă pune în centrul preocupărilor terapeutice persoana, cu studiul eului şi al sinelui, cu reacţiile de teamă pe care viaţa ni le presară, de-a lungul ei. Ele nu se datorează neapărat unui ambient coercitiv, instituţional sau familial, ci stilului de viaţă care se desfăşoară preponderent la nivelul eului, pe această plajă deschisă a fiinţei, aflată în văzul tuturor.
„Teama aparţine eului, nu centrului nostru mai adânc (n.a. sinelui), fiindcă acesta este legat mereu de Dumnezeu.”
A-ţi petrece viaţa doar la nivelul eului, înseamnă să nu te rogi, să fii doar un campion al aparenţelor, ahtiat de succes. Dar atunci fricile încolţesc la tot pasul. Merită oare să-ţi rămână străin acel etaj al personalităţii tale, sinele cel adânc, în care poţi intra doar cu cheia rugăciunii şi unde poţi petrece în pace, nestingherit de orice ameninţări din afară?!
„Eul are tendinţa de a fi atotputernic, abstract şi iluzoriu. Îl exprimă omnipotenţa infantilă şi intoleranţa faţă de limite.”
Putem observa că eul nostru este conjunctural, pe când Sinele este etern. Din structura fiinţei noastre, doar eul poate să devină nevrotic, niciodată acea zonă a inimii, hrănită cu meditaţie şi rugăciune.
Continui să citez din Albisetti:
„Manifestă-te în fața Domnului. Numai El te poate înțelege și accepta. Cu El nu sunt necesare explicațiile. Eu numesc suferințele și durerile proprii „micile mele morți”. Fiindcă sunt ucigătoare. Dar, dacă le trăiești până la capăt, știi ce lasă în urma lor? Un sentiment de purificare și de schimbare, de renaștere. Inima ta va deveni mai autentică, mai blândă, mai iubitoare, mai gingașă. Iar viața ți se va schimba pentru totdeauna. Alegerile pe care le vei face vor fi mai clare, iar ceilalți, prieteni sau dușmani, vor avea alt înțeles, iar moartea te va înfricoșa mai puțin… Dacă îți vei înfrunta astfel durerile, suferințele, atunci când moartea, singura mare realitate, va veni să te ia, te va găsi pregătit.”(din cartea „Să fim prieteni sau să avem prieteni”, tradusă de Cristina Şoican, Editura Pauline)
Îmi place Valerio Albisetti. Ştiu că în aceste lecturi nu voi descoperi grosolănia „prietenească” de a-l găsi vinovat tocmai pe cel ce suferă şi îşi mărturiseşte necazul său. Fiindcă până la urmă, în asta constă psihoterapia: o mărturisire sinceră, o ascultare binevoitoare. Deşi am văzut şi contrariul, chiar printre noi: în locul consolării pe care o aştepţi, ţi se arde o judecată aspră:
-Pentru păcatele noastre ni se întâmplă toate astea!
Cred că Domnul ne lasă să suferim, până când Îngerul Îi spune:
-Da, Doamne, sufletul acesta, de care mă ocup, s-a învăţat minte, poţi să-i slăbeşti suferinţa.
Şi mai cred, că dacă toţi oamenii pământului s-ar ruga lui Hristos, aceste mari suferinţe ale fraţilor noştri pur şi simplu ar dispărea. De ce atunci să nu pomenim, cât mai des cu putinţă, Numele Lui cel Sfânt? Nicicum să-L ascundem şi, deşi ne adăpăm din Izvorul Lui, să nu-L scriem nici măcar la bibliografie!
ELENA FRANDEŞ
sursa foto: pixabay.com
