CLOPOTE ȘI TUNURI

… iar când a fost aşezat în criptă, ca într‑un leagăn de lut românesc, s‑au împletit dangătele clopotelor cu bubuiturile de tun. În această ambianţă sonoră, trupul monarhului a fost pecetluit cu lespede grea de piatră până la sunetul trâmbiţei care anunţă deşteptarea! Şi astfel istoria încă va mai curge în valuri tumultuoase peste vieţile noastre şi ale celor ce ne vor urma. El însă va rămâne acolo pentru totdeauna, regal, trist, tăcut. Ce i‑am făcut acestui om? Ce nefastă orbire ne‑a lovit fiinţa istorică, instinctul naţional şi ne‑a făcut să‑l ratăm pe el, dar şi viitorul copiilor noştri?! De ce nu l‑am oprit atunci? De ce nu l‑am înţeles niciodată, cu adevărat?

… stai şi te cruceşti: un om care nu a mai condus această ţară de 70 de ani (o viaţă!), un om care a vorbit puţin şi măsurat, un om jignit şi umilit instituţional să fie ovaţionat la asemenea scară, să declanşeze atâta entuziasm – neaoş şi planetar –, atâtea lacrimi şi regrete, atâtea ovaţii şi atâta vibraţie… Poporul român, cel atât de hulit şi înjurat birjăreşte de către o parte importantă a elitei lui intelectuale, a demonstrat că are suflu nobiliar, că recunoaşte – fie şi postum – valoarea morală, meritele şi suferinţa cuiva. Acest entuziasm al recunoştinţei este greu de întâlnit azi în lume, căci recunoştinţa presupune generozitate şi credinţă. Unde să mai găseşti, alăturate, aceste valori? Din acest moment mă transform în apărătorul necondiţionat al blamatului popor român, al detestatului neam creştin de la porţile cam într‑o rână ale Orientului şi de la cele abia crăpate ale Occidentului. Un popor care a răbdat peste 200.000 de ore la cozi interminabile să‑şi ia adio de la o persoană irepetabilă ca (potenţial!) destin istoric şi calitate umană este şi rămâne un popor teafăr. Da, credem în sfinţi, credem în regii unşi cu mir, credem în poveşti cu zâne şi feţi‑frumoşi. Credem în toate faţetele binelui, iar cei care ne scot periodic din poveste sunt tocmai cei care urăsc poveştile. Cei care dezvrăjesc lumea…

… toate acestea s‑au văzut pe chipul oamenilor care au însoţit convoiul mortuar. Iar eu mă gândeam că, pentru prima oară în istorie, suntem dezlegaţi – sub aspect statal – de orice legătură cu Dumnezeu. Tot „contractul” cu divinitatea, pecetluit cu mir sfinţit, s‑a întrerupt astfel. Am devenit, cu adevărat, o republică laică, un stat eminamente secular. Şi secularizat! Le‑a ieşit bolşevicilor, mai noi sau mai vechi, această scamatorie politico‑metafizică. Ion Iliescu – cel care a reuşit o performanţă istorică, aceea de a da două lovituri de stat într‑o singură viaţă! – are de ce să fie mândru. Cot la cot cu celălalt emanat, Petre Roman, au fracturat (până la rupere) destinul nostru istoric, alungând cu violenţă şi tupeu iacobin ultima şansă de reabilitare a românilor, ca Stat, în ochii lui Dumnezeu. Din acest moment suntem singuri, suntem de sine între alte neamuri, rătăcind calea pe culoarele întortocheate ale istoriei, lipsită acum de sens (mântuitor) şi de reper moral (vizibil şi unanim acceptat).

Cu moartea Regelui s‑a încheiat pentru români, de fapt, secolul 20, secol care a fost trist şi complicat, dar şi aureolat de actul Marii Uniri, în urma căreia România a devenit ceea ce nu a mai fost niciodată cu adevărat, dar nici nu va mai fi curând…

… mă mai gândeam că pentru România asta este prima înmormântare în rit ortodox, de la un cap la altul, a unui Rege al său. Căci înmormântarea lui Carol al II ‑lea, din exil, ortodox fiind, nu o pun la socoteală… Este vorba despre înhumarea, în pământ românesc, a Regelui ortodox Mihai I. Căci înaintaşii lui, Carol I şi Ferdinand, au fost catolici, iar slujbele s‑au derulat, alternativ, în cele două rituri: apusean şi răsăritean. Cu această ocazie vreau să vă mărturisesc că am asistat la o probă de forţă duhovnicească, de maturitate instituţională şi de asumare a rolului de balanţă socială a Bisericii Ortodoxe Române. Prin ierarhii, preoţii şi călugării care au participat la funeraliile regale, Biserica noastră a dovedit, o dată în plus, care este rolul ei esenţial în echilibrarea emoţională a naţiunii române (da, este chiar o Biserică naţională!), în motivarea psihologică şi în demersul istoric just, împlinit printr‑o slujire exemplară.
Aici trebuie să aduc omagiile mele şi Regimentului 30 Gardă „Mihai Viteazul” (înfiinţat acum 157 de ani, desfiinţat imediat după abdicarea Regelui şi reînfiinţat după 1989), care s‑a ridicat la înălţimea aşteptărilor unui asemenea ceas solemn şi trist.

… am fost şi eu, cu familia, să aşez o lumânare la gardul Palatului Regal şi să înalţ o scurtă rugăciune pentru cel adormit. Acolo, străbătând cu privirea gardul care înverzise în plină iarnă de mulţimea florilor şi coroanelor, am văzut un banner scris de mâna unui român: „Trădat de toţi, loial tuturor”. Pur şi simplu acel enunţ simplu şi clar m‑a zguduit în toată fiinţa mea! Aşa este, a fost trădat de toţi, iar el a rămas loial tuturor. Inclusiv lui Dumnezeu, prin negrăire de rău şi prin nerăzbunare.

… Dumnezeu Îl odihneşte deja. Iar toată această vibraţie sufletească uriaşă, a unui întreg popor ieşit din amnezie, nu are cum să rămână fără
urmări. Să vedem care vor fi acestea…

RĂZVAN BUCUROIU

 

id5_razvan_bucuroiu
Razvan Bucuroiu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.