Cum îl atingem pe părintele-duhovnic?

Când un preot suferă, imaginea Pruncului Iisus i se substituie în sufletul meu. Căci suferinţa îi este provocată, cel mai adesea, de o pruncie într-ale vieţii celei viclene. Şi brusc, îl simt copilul meu, dorind să-l apăr de orice atingere amară a lumii acesteia, unde aparenţele şi agresivitatea năvălesc până la scaunul de spovedanie.

„Cine M-a atins?” întrebase Domnul, când mulţimile Îl îmbulzeau, simţind cum o putere mare iese din El.

Cum îl atingem pe părintele nostru duhovnic? Nu cumva îi luăm bucuria slujirii, povestindu-i prea multa urâţenie a păcatului?! Poate că folosim prea multe cuvinte, iar vocile ne sunt prea ridicate, revendicând parcă, şi când stăm în genunchi, o creştere de ceva…

Am încercat ieri, de fapt am reuşit, o spovedanie foarte aspră, în care păcatul mărturisit era scos din contextul provocării lui de către lume. Nu mi-l îndreptăţeam prin nimic. Din uimirea minunatului părinte, mi-am dat seama că păcatele mele, dacă s-ar fi întâmplat să mor săptămâna trecută, m-ar fi dus drept în iad. O ruşine atât de mare mi-a presărat sufletul cu cenuşă întreaga zi, o ruşine ca în copilărie, dar pe care atunci n-am trăit-o ca lumea. De data asta, întristându-mi duhovnicul, a cărui părere despre mine fusese mult mai bună, simţeam că am ofensat sfânta Liturghie, cel mai preţios dar pe care Hristos ni l-a lăsat ca să-L găsim, şi în care părintele investise toată strădania credinţei sale arzătoare, toată poezia cuvintelor de învăţătură, rostite pentru noi. Ruşinea a apărut când, fără nici o asprime, duhovnicul meu a întrebat:

– Dar până la urmă… sunteţi credincioasă, nu?

Mă aflam deci la marginea cea mai îndepărtată de credinţă.

Am izbucnit în plâns. De ce trebuie să vorbim la spovedanie doar de clipele păcatului, adică acelea în care am uitat de Iisus? De ce nu mărturisim mult mai multele ceasuri şi zile de iubire pentru El? Oare nu-i aducem la deznădejde pe minunaţii noştri duhovnici?! Nu-i facem să creadă că lumea este nespus de urâtă?

Părintele Alexandr Schmemann, în jurnalul său, mărturisea că, a spovedi i se pare cea mai grea slujire a preotului. Mi-aş dori să i-o putem face mai uşoară, dar cum? Poate, să nu le umplem mintea cu prea multele cuvinte despre noi; să lucrăm puţin cu inima noastră înainte de a ne mărturisi, pentru a găsi şi enunţa doar forma canonică a păcatului; să-l lăsăm mai mult pe preot să vorbească, să repare veşmântul rufos al sufletului nostru, să refacă, aşa cum doar el o ştie, legătura adevărată şi frumoasă dintre noi şi Iisus, Mirele nostru.

Nepreţuită dovadă de dragoste este această propovăduire a duhovnicului în şoaptă, doar pentru un singur om, pentru tine. Păcatul tău mizerabil inspiră mintea lui curată şi tot ce îţi spune în clipa aceea este o meditaţie, un eseu, despre cât de frumoasă ar fi viaţa ta, dacă ai să laşi păcatul acela.

Ori de câte ori ieşeam de la spovedanie, simţeam o sprinteneală şi o bucurie fără margini. Pentru prima oară, spovedindu-mă ieri, înainte de ploaia de har, am simţit ploaia de cenuşă. De ce sunt tentată să cred că, până acum, o suporta doar duhovnicul meu?! Cu atât mai mare este recunoştinţa mea.