Cum şi de ce?

Am făcut o cerere, ca toată lumea editorială chemată la o nouă ordine, către Arhiepiscopia Bucureştilor pentru a putea continua distribuirea revistelor Lumea Credinţei şi Lumea Monahilor în cadrul bisericilor bucureştene şi prahovene. Bun, până aici nimic rău. De peste 7 ani (martie 2003) Lumea Credinţei circulă nestingherit, cu succes, cu impact dar şi cu un bun comision în pangarele din de Dumnezeu păzita Arhiepiscopie. Mai exact: patru ani sub vrednicul de pomenire părinte patriarh Teoctist şi de aproape trei ani (cu tot cu interimat) sub actualul arhiepiscop şi patriarh Daniel.

Cererea era cât se poate de firească şi reverenţioasă – doar te adresai chiriarhului locului.

Acolo prezentam pe scurt revistele:

Lumea Credinţei – 83 de numere apărute, 6.640 pagini de revistă, 1.950.000 exemplare (asta fără să punem la socoteală primele 3 numere din Credinţa Ilustrată, apărute în martie-iunie 2003);

Lumea Monahilor – 34 de numere apărute, 2.176 pagini de revistă, 289.000 exemplare şi fără să mai aducem în discuţie suplimentele Lumea Credinţei pentru Copii şi Atlasul Lumii Creştine, plus cele câteva cărţi de mare succes scoase de editură, cu multiple reluări de tiraj. Pentru o iniţiativă strict privată a laicatului ortodox, fără fonduri oculte, evitând condiţionările subtile, şi chiar imixtiunile pe conţinut, noi consideram că – până acum – ne-am făcut treaba ca mădulare cuvântătoare şi angajate ale Bisericii noastre, cu conştiinţă eclesială şi insomnii duhovniceşti. De asemenea, mai prezentam în Scrisoarea de Intenţie tipul demersului nostru, ca laici activi, în perfect acord cu Predania, cu Tradiţia şi cu învăţăturile Sfâtului Sinod: acela de a sprijini discursul şi chemarea clerului către lumea largă, excesiv laicizată şi indiferentă, spre Hristos şi spre singura şi adevărata Lui Biserică. Ce era rău în asta? Nimic, din câte credeam până mai adineaori… Am greşit, în ăst-timp cu ceva? Cu nimic, câtă vreme din partea clerului – mare sau mărunt – nu am primit niciun reproş semnificativ, observaţie de substanţă, îndreptare pe fond etc. Linişte cvasi-totală sub aspectul criticilor, entuziasm total raportat la lucrarea noastră media.

Mai mult, actualul patriarh ne-a invitat la Durău, încă din septembrie 2003, pentru a prezenta revista în faţa unei întruniri a preoţilor din Arhiepiscopia Iaşilor – lucru pentru şi acum îi mulţumim.

Mai mult, vreme de aproape trei ani am stat cuminţi în pangarele din Bucureşti şi Prahova, fără să deranjăm bunul mers liturgic, psihicul enoriaşilor ori teancurile de „Lumina” lângă care eram aşezaţi.

Mai mult, am experimentat şi am reuşit să impunem în România scandalurilor nesfârşite o presă ziditoare, sănătoasă, care să nu se implice sau să nu genereze polemici intra-ortodoxe, să nu ducă la disensiuni inutile sau chiar la schisme sufleteşti. Şi asta nu de ieri-de azi, ci de dintotdeauna. Mai precis, de dinainte de a apărea tensiunile create de zeloţii dreptei-credinţe, de dinainte de gesturile liturgice reprobabile ale unor înalţi ierarhi, de dinainte de explozia cu iz conspiraţionist a blogurilor, de dinainte de „cipuire”, de „cazul Tanacu” şi alte nenumărate ispite care au întunecat înţelegerea corectă şi dreapta judecată a multora dintre fiii Bisericii noastre. Niciodată Lumea Credinţei nu a fost adepta vreunei extreme sau alta, în pofida enormelor presiuni la care am fost pe alocuri supuşi, niciodată revista nu a îndemnat la radicalizare, la dispreţ, la segregare, la atitudine anti-clericală.

Niciodată noi, ca ziarişti, nu am dat un verdict şi nu am judecat pe nimeni. Am prezentat doar faptele bune ale credinţei, rămânând permanent pe calea de mijloc – Doamne, Tu ştii: calea asta este cea mai grea! Lumea grăbită (sau mai „nervoasă”) te acuză de laşitate, de orbire, de indiferenţă, de interese ascunse. Dar lumea asta „grăbită”nu ştie câtă încredere trebuie să aibe conştiinţa ta de ziarist creştin în lucrarea totală, plenară şi subtilă a Bisericii, a harului Duhului Sfânt care operează discret, câtă vreme nu sari fulgerător la beregata nimănui, şi câtă vreme dreptatea şi adevărul stau, de cele mai multe ori, tocmai în curgerea timpului şi în prişniţele acestuia…

Şi atunci, ce ni se impută în secunda în Cererea noastră primeşte aviz negativ? De care comandament al vremurilor nu suntem vrednici? Ce pleromă nu putem constitui cu alţi confraţi ai noştri? Unde tulburăm echilibrul şi liniştea Sfintei noastre Biserici? În ce mod aducem prejudicii financiare parohiilor, care câştigau de pe urma vânzării revistelor un comision onorabil, fără efort şi/sau impuneri suplimentare? E un mister…

De ce am fost ambuscaţi în deşisul actelor de Cancelarie, în devălmăşie cu bonurile de motorină şi achiziţia de staţie de amplificare pentru Catedrală, când speţa noastră se putea „tranşa” altfel. Poate ceva mai părinteşte, poate mai obiectiv, poate mai puţin concurenţial. Da, mai puţin concurenţial, căci în Biserică nu există concurenţă. Sau nu ar trebui să existe! Ce e aia concurenţă, în lumea harului?

Privind retrospectiv, cu amărăciune, departe de mine şi echipa mea gândul de a intra în coliziune verbală şi atitudinală cu Admistraţia bisericească de la centru. Eu unul consider ca acei consilieri (un desant de tinereţe, spaime şi ambiţii) care au obstrucţionat cu bună ştiinţă această lucrare a laicatului trebuie să-şi ia seama şi să reanalizeze cazul, prezentându-l din nou la semnat, pus în lumina lui corectă: ca demers, finalitate şi credibilitate în ochii celor peste 100.000 de oameni îmbisericiţi care citesc regulat, lunar, cele două „Lumi” (între 4 şi 5 cititori la un exemplar de revistă pus în circulaţie).

Cât priveşte invocata chestiune a binecuvântării pe conţinut, nu credem că o revistă ajunsă la maturitate, care s-a bucurat deja de binecuvântarea şi încurajările patriarhului Teoctist, trebuie „re-acreditată”. Însă dacă binecuvântările patriarhale expiră, e bine s-o ştim. Dacă e un formular tip pentru a le obţine, iară e bine să fim informaţi. Care sunt criteriile pentru a le dobândi şi care este durata lor de viaţă, iarăşi trebuie să le cunoaştem. În absenţa unor astfel de normative (Doamne iartă-mă, cu suntem totuşi în Biserică!), înclinăm să credem că la mijloc este o eroare de apreciere, o grabă poate sau o neatenţie. Doar şi noi am mai greşit – ca oameni şi ca ziarişti… De fiecare dată însă am încercat să ne răscumpărăm, cumva, greşeala.

PS Nu înţeleg cum putem fi scoşi de prin biserici, când noi am fost şi suntem tot timpul în Biserică. N-am respirat nicio secundă în afara Ei, nicio clipă pe lângă. Am vegheat cât am putut la apărarea Ei (ca nişte câini de pază în mijlocul ostilităţii mass-media), la recunoaşterea Ei corectă de către românii secolului 21, la propovăduirea mesajului Ei întreg şi ziditor, pe înţelesul lumii. Şi asta pentru a constata azi următoarele: cămaşa lui Hristos s-a mai sfâşiat puţin, prin separarea, prin segregarea, prin alungarea unora ca noi fără regret şi, aparent, fără un motiv clar. Clar?!