Curajul extazului fara plan

Crestinii nu sunt senili, ci senini. Nu sunt dementi, nici amanti, nici ametiti. Nu fabuleaza, nu inventeaza buchii despre vecin, nu lupta pentru parade. Nu cauta adepti. Crestinul se roaga doar sa dobandeasca pacea interioara. Poezia inimii lui e rugaciune. Muzica sferelor il acompaniaza. Nu pune prea multe intrebari, nu pentru ca sunt interzise, ci pentru a nu rupe miracolul. Nu are curiozitatea de a gusta noi pacatele, e multumit cu starea lui simpla. Va fi atacat, dar nu va raspunde. Se va lasa scuipat, batjocorit, umilit. Tehnica de auto-aparare e rugaciunea inimii. Nu procedeele de arte martiale.

Crestinul inghite pastilele colegilor si evita corturile prilejurilor de a pacatui. Respira atmosfera linistii. Nu e un visator cu capul in nori, ci un realist ancorat in alta Lume. Soarbe fiecare picatura din convorbirile duhovnicesti. Scanteiaza in fata candelei. Radiaza langa icoana, e acasa langa altar. Nu se amesteca cu micro-bienii, cu cei neimplicati in viata harului, care se multumesc (si se inmultesc) doar sa aglomereze cutiutele cu patru sau zece etaje (denumite in epoca „Micro”) si au uitat de „rusinea” satului. Toate sunt desertaciune; si, totusi, simtim o atractie (fatala) fata de acestea. Postul si rugaciunea sunt rezistenta noastra in fata acestei atractii.

Lacrima inghetata. Inima rece. Miros greu. Povara coplesitoare. Asa simte crestinul care isi tradeaza vocatia. Dar daruieste cutiei milei un codrant, precum vaduva, redescopera curgerea psalmilor si lumina liturghiei si e reprimit in iubirea cereasca. Crestinul nu cauta placerea pentru atingere sau pentru posesiune, ci pentru bunurile viitoare. Crestinul se bucura pentru ceea ce paganul se intristeaza (avva Staniloae). Botezatul se lupta sa evadeze din imanenta. Umilinta este tocmai anularea imanentei. Virtutea devine depasirea individualitatii.

Avem constiinta ca am pacatuit, dar nu ne lamentam ca am ramas fara solutii, ci dorim o realitate metafizica. Intr-adevar, cine isi pierde sufletul pentru Dumnezeu, il mantuieste. Acela nu se preda neantului, ci Comuniunii. Poate sorbi o viata infinit mai bogata. Avva Staniloae vorbeste despre iesirea din temnita la lumina. Patimasul vrea sa traga totul in temnita sa. Crestinul nu procedeaza asa, ci iasa din casa, o vinde si o da saracilor, nu acumuleaza patimi in inchisoare. Crestinul nu iasa din lume prin patimi, nu capteaza cele din lume pentru sine, ci iasa din lume prin virtute, fuge de egoism, stabileste o relatie adevarata cu alte subiecte.

Indrazneala creatoare despre care vorbeste avva Staniloae se acorda cu umilinta. Crestinismul nu este nici sclavie, nici parasire budista, nici fragmentare sectara. Smerenia autentica este un act de curaj. Este curajul extazului fara plan (fara interes: fac asta ca sa primesc). Doar din daruire, din iubire. Frumoase cuvinte ale parintelui Staniloae. Smerenia este curajul creator de fericire intre oameni. Nu poti intra in Imparatie fara calea virtutilor: nici la etaj nu poti urca fara scara.

Crestinul se lupta cu impulsurile intamplatoare si cu neglijenta. Rasplata: simtirea divinului, experierea prezentei divine ca realitate transcendentala. Mistica ortodoxa nu e ceva irational, ci suprarational. Dumnezeu este Ratiunea suprema. Avva Staniloae ne aminteste ca menirea omului este de a se ridica la contemplarea mistica a acestei ratiuni. Drumul spre regiunea spiritului nu este picnicul si delasarea, ci asceza. Infranarea statornica aduce anularea poftei; asta au realizat sfintii. Noi nu am reusit, dar nu cedam. Se opune ratiunea rece.

Doar asceza umple fiinta cu un continut care o depaseste. Parintele Staniloae identifica acest continut cu harul. Continutul acesta e impregnat de transcendenta divina. Primind harul, crestinul nu mai are cum sa ramana indiferent sau blazat.