De la cădere la simbol

Într-o frumoasă rugăciune liturgică adesată Maicii Domnului omul îi cere Născătoarei de Dumnezeu să îi alunge patru păcate majore:

1. Deznădăjduirea

2. Uitarea

3. Necunoştinţa

4. Nepurtarea de grijă.

 
În fapt ordinea ar putea fi invers, dacă ne gândim că „nepurtarea de grijă” a fost cauza principală a căderii protopărinţilor noştri în păcatul strămoşesc. Aşa s-a ajuns la o amnezie cruntă, prin care omul nu-şi mai aduce aminte de paradis. Sfinţii Părinţi numesc „uitarea” un păcat grav, anticameră a deznădăjduirii totale, adică a biruinţei diavolului în lume.
Izgonirea lui Adam din Rai
În universul primar al raiului, în starea neconvenţională de dinainte de cădere, Dumnezeu vorbea liber cu omul. Îl însoţea la fiecare pas şi îi oferea capacitatea unei împreună creaţii în actul de „punere de nume” a făpturilor văzute. Iubirea dumnezeiască copleşea făptură umană, fără a-i răsfrânge libertăţile. Omul nu se simţea nici dator să iubească şi nici obligat să inteprindă un lucru spre a-i bineplăcea lui Dumnezeu. Era pur şi simplu parte integrantă a iubirii divine, partener egal cu persoanele divine.
 
Căderea, rod al amăgirii de sine, aduce o disfuncţiune în însăşi mintea omului. Alungat din rai, rătăcind prin lume şi gol de orice iubire, omul nu-şi mai vede propriul Creator. Şi, aş putea spune că nu-şi mai înţelege dragostea. Cataracta sufletească, palpabilă la nivelul fiecărui simţ, consecinţă a pierderii harului, e mascată cu „hainele de piele”. Se simte aşadar, ca o primă consecinţă a amneziei, naşterea sentimentului de ruşine. Oamenii se descoperă goi şi se ruşinează unul de altul. Ceea ce până mai ieri părea firesc, din clipa căderii înseamnă ruşine. Deci, ca o primă concluzie, iubirea nu mai e iubire în înţelesul său paradisiac, ci amnezie şi ruşine. Prenumele ei înseamnă păcat. Fiecare iubire v-a trebui să suporte „hainele de piele” ale păcatului. Iar păcatul înseamnă panică, frică, mutilare a fiinţei şi temere de iad. Toate iubirile care se nasc de acum între oameni stau sub incidenţa neîmplinirii, par iluzorice, momentane şi sunt etichetate ca sortite căderii. Cuvintele declarative de iubire, emotivitatea însăşi, îmbrăţişările, săruturile, strângerile de mână, chiar şi zămislirea unui prunc poartă de acum în ele o teamă, o umbră, o frică de nedesăvârşire.
 
O versiune a Turnului Babel
Căderea va naşte şi „intermediari” între Dumnezeu şi om. Un astfel de intermediar este simbolul, un fel de releu care are datoria de a restabili comunicarea dintre cer şi pământ şi de a limita efectele amneziei umane. În rai însă simbolurile nu existau. Nu era nevoie de ele, atâta vreme cât Dumnezeu se afla în legătură directă şi nemijlocită cu omul. Astfel, apar tot felul de morfologii, tipuri simbolice, care încearcă să restabilească legătura cu „zeul pierdut” . Iar simbolurile nasc religii. Religiile aduc în lumină o nouă castă de intermediari, în persoana sacerdotului, adică oamenii care preiau administrarea simbolurilor şi deci a presupusei legături cu divinitatea. Dar, acesta este şi momentul în care diavolul se introduce în simbol, spre a şi-l asuma şi a-i denatura sensul.
În acest sens „Turnul Babel”, văzut iniţial ca un simbol-scară spre Dumnezeu, e procesat de diavol, care denaturează înflăcărarea temerară a oamenilor, într-o revoltă de cucerire a cerului.Ceea ce ar fi putut fi o tare de graţie, o încercare să recunoaştem foarte naivă de a „te sui” la Dumnezeu, se transformă într-o infatuare plină de vanităţi. Oamenii de la Turnul Babel sunt primii masoni, care vor să construiască o stare de perfecţiune umană, ignorând participarea lui Dumnezeu. Nu e de mirare, că peste mii de ani alţi masoni vor încerca creaţia unei lumi perfecte prin acelaşi deziderat care-l exclude pe Dumnezeu. Adică, un fel de „prin noi înşine”, ambiţie umană, profund şi temeinic inspirată de diavol.
Din momentul acesta puterea se simbolurilor se bizuie pe distanţare. Simbolul deşi nu este rupt 100%  ontologic de divinitate, este acaparat de diavol. Triburile lumii, despărţite ontic după episodul turnului babilonic, inspirate de diavol îşi nasc tot felul de idoli, prin care atenţia religioasă este intenţionat distorsionată spre presupuşi zei, aducând confuzie şi cădere în necunoscut.
 
 
 
După căderea lui Adam din Rai, pierderea icoanei este o a doua mare şi importantă cădere, cu consecinţe grave la nivelul mânuirii oamenilor. De acea, vă reamintim dragi cititori că scopul acestor articole nu este altul decât acela de a recupera şi înţelege în toată splendoarea sa teologia iconică. Astfel, vă rog frumos să iertaţi eventualele părţi confuze ale demersului nostru şi să le consideraţi ca fiind o nepricepere a autorului şi nimic altceva.
Cătălin DUMITREAN
id36_250pxbiserica_de_lemn_sf
Catalin Dumitrean

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.