LOADING

Type to search

Editoriale

De la cădere la simbol

Share

Într-o frumoasă rugăciune liturgică adesată Maicii Domnului omul îi cere Născătoarei de Dumnezeu să îi alunge patru păcate majore:

1. Deznădăjduirea

2. Uitarea

3. Necunoştinţa

4. Nepurtarea de grijă.

 
În fapt ordinea ar putea fi invers, dacă ne gândim că „nepurtarea de grijă” a fost cauza principală a căderii protopărinţilor noştri în păcatul strămoşesc. Aşa s-a ajuns la o amnezie cruntă, prin care omul nu-şi mai aduce aminte de paradis. Sfinţii Părinţi numesc „uitarea” un păcat grav, anticameră a deznădăjduirii totale, adică a biruinţei diavolului în lume.
Izgonirea lui Adam din Rai
În universul primar al raiului, în starea neconvenţională de dinainte de cădere, Dumnezeu vorbea liber cu omul. Îl însoţea la fiecare pas şi îi oferea capacitatea unei împreună creaţii în actul de „punere de nume” a făpturilor văzute. Iubirea dumnezeiască copleşea făptură umană, fără a-i răsfrânge libertăţile. Omul nu se simţea nici dator să iubească şi nici obligat să inteprindă un lucru spre a-i bineplăcea lui Dumnezeu. Era pur şi simplu parte integrantă a iubirii divine, partener egal cu persoanele divine.
 
Căderea, rod al amăgirii de sine, aduce o disfuncţiune în însăşi mintea omului. Alungat din rai, rătăcind prin lume şi gol de orice iubire, omul nu-şi mai vede propriul Creator. Şi, aş putea spune că nu-şi mai înţelege dragostea. Cataracta sufletească, palpabilă la nivelul fiecărui simţ, consecinţă a pierderii harului, e mascată cu „hainele de piele”. Se simte aşadar, ca o primă consecinţă a amneziei, naşterea sentimentului de ruşine. Oamenii se descoperă goi şi se ruşinează unul de altul. Ceea ce până mai ieri părea firesc, din clipa căderii înseamnă ruşine. Deci, ca o primă concluzie, iubirea nu mai e iubire în înţelesul său paradisiac, ci amnezie şi ruşine. Prenumele ei înseamnă păcat. Fiecare iubire v-a trebui să suporte „hainele de piele” ale păcatului. Iar păcatul înseamnă panică, frică, mutilare a fiinţei şi temere de iad. Toate iubirile care se nasc de acum între oameni stau sub incidenţa neîmplinirii, par iluzorice, momentane şi sunt etichetate ca sortite căderii. Cuvintele declarative de iubire, emotivitatea însăşi, îmbrăţişările, săruturile, strângerile de mână, chiar şi zămislirea unui prunc poartă de acum în ele o teamă, o umbră, o frică de nedesăvârşire.
 
O versiune a Turnului Babel
Căderea va naşte şi „intermediari” între Dumnezeu şi om. Un astfel de intermediar este simbolul, un fel de releu care are datoria de a restabili comunicarea dintre cer şi pământ şi de a limita efectele amneziei umane. În rai însă simbolurile nu existau. Nu era nevoie de ele, atâta vreme cât Dumnezeu se afla în legătură directă şi nemijlocită cu omul. Astfel, apar tot felul de morfologii, tipuri simbolice, care încearcă să restabilească legătura cu „zeul pierdut” . Iar simbolurile nasc religii. Religiile aduc în lumină o nouă castă de intermediari, în persoana sacerdotului, adică oamenii care preiau administrarea simbolurilor şi deci a presupusei legături cu divinitatea. Dar, acesta este şi momentul în care diavolul se introduce în simbol, spre a şi-l asuma şi a-i denatura sensul.
În acest sens „Turnul Babel”, văzut iniţial ca un simbol-scară spre Dumnezeu, e procesat de diavol, care denaturează înflăcărarea temerară a oamenilor, într-o revoltă de cucerire a cerului.Ceea ce ar fi putut fi o tare de graţie, o încercare să recunoaştem foarte naivă de a „te sui” la Dumnezeu, se transformă într-o infatuare plină de vanităţi. Oamenii de la Turnul Babel sunt primii masoni, care vor să construiască o stare de perfecţiune umană, ignorând participarea lui Dumnezeu. Nu e de mirare, că peste mii de ani alţi masoni vor încerca creaţia unei lumi perfecte prin acelaşi deziderat care-l exclude pe Dumnezeu. Adică, un fel de „prin noi înşine”, ambiţie umană, profund şi temeinic inspirată de diavol.
Din momentul acesta puterea se simbolurilor se bizuie pe distanţare. Simbolul deşi nu este rupt 100%  ontologic de divinitate, este acaparat de diavol. Triburile lumii, despărţite ontic după episodul turnului babilonic, inspirate de diavol îşi nasc tot felul de idoli, prin care atenţia religioasă este intenţionat distorsionată spre presupuşi zei, aducând confuzie şi cădere în necunoscut.
 
 
 
După căderea lui Adam din Rai, pierderea icoanei este o a doua mare şi importantă cădere, cu consecinţe grave la nivelul mânuirii oamenilor. De acea, vă reamintim dragi cititori că scopul acestor articole nu este altul decât acela de a recupera şi înţelege în toată splendoarea sa teologia iconică. Astfel, vă rog frumos să iertaţi eventualele părţi confuze ale demersului nostru şi să le consideraţi ca fiind o nepricepere a autorului şi nimic altceva.
Cătălin DUMITREAN

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *