DECENIUL VIITORULUI

Aceşti primi zece ani au  fost tumultuoşi. De‑a dreptul. Mai întâi, a fost şocul întâlnirii cu o administraţie patriarhală care lucra după alte norme procedurale, după alt fus orar, dar şi după alte interese. Proprii sau de grup.

Apoi a fost dorinţa irepresibilă, dar perfect motivată, ca Biserica să aibă o voce proprie, numai a ei, în cadrul societăţii româneşti. Proiect  ultra‑ambiţios, demarat în trombă, cu oameni pricepuţi, devotaţi, dar şi cu ageamii servili. Aici deschid o paranteză: clivajul între Centrul de presă Basilica şi ziariştii laici, profesioniştii din presa „civilă”, a fost datorat exclusiv neputinţei unor consilieri patriarhali de atunci de a deschide un dialog sincer, neputinţă care a dus la pierderi mari. De timp, de imagine, de eficienţă şi, nu în ultimul rând, de credibilitate a mesajului transmis. Slavă Domnului că lucrurile s‑au aşezat, în ultimii ani, pe făgaşul normal, iar marginalizarea jurnaliştilor şi intelectualilor laici a luat sfârşit. Sunt semne de deschidere şi acţiuni excelente ale televiziunii şi radioului, care arată această schimbare de paradigmă, iar prezenţa acolo a unor nume importante din viaţa noastră culturală arată un curs clar definit, care nu mai poate fi întors la timpurile revolute. Gata! Presiunea din afară asupra Bisericii este mult prea mare ca să mai fie relevante meschinăriile care duc la mici răfuieli interne.

Apoi a apărut, cu o vigoare nemaiîntâlnită, dorinţa de a‑i ajuta pe cei aflaţi în nevoi. Dorinţa s‑a preschimbat în efort concret, acela de a ataşa, pe lângă parohii sau mânăstiri, centre de filantropie, cabinete medicale sau chiar aziluri de bătrâni ori case de copii abandonaţi. Nicicând Biserica nu a făcut un asemenea efort uman, material şi logistic pentru a întinde o mână concretă de ajutor disperaţilor, defavorizaţilor şi marginalizaţilor lumii. Sute de centre pulsează viaţă, sănătate şi speranţă între românii cei mai umiliţi, cei care strigă în urma Mântuitorului: Ajută‑ne!

A urmat munca uriaşă de diortosire a cărţilor de cult, în paralel cu editarea unor volume referenţiale pentru cultura română şi teologia ortodoxă. Sute de titluri au văzut lumina tiparului (ce frumos sună: lumina tiparului!), zeci de albume, reviste şi periodice. Toată această infuzie de literă înduhovnicită trebuie să aibă un efect concret în sufletele şi minţile oamenilor. Dacă nu acum, pe loc, măcar într‑un viitor apropiat…

În paralel, a început cel mai mare şantier al României postdecembriste, şi această onoare se datorează Bisericii Ortodoxe. Dar nu este un şantier oarecare, ci unul menit să ofere adăpost liturgic şi memorialistic tuturor celor care şi‑au dat viaţa pentru ţară şi pentru credinţa în Hristos. Tuturor celor care, cu numele lor sau fără nume cunoscute, zac sub glia ţării sau risipiţi pe alte meleaguri, în gropi comune sau în osuare, neştiuţi, necunoscuţi, neiubiţi sau nepomeniţi. Toţi aceştia, ca sub un alt cer, sunt adunaţi la sânul neamului viu şi rugător, care îi cinsteşte din reverberaţiile solemne ale unei catedrale. Şi ce catedrală! Prigonită (ca şi ei!), detestată, contestată, blocată, plimbată de ici‑colo, dar care, iată, a ajuns la închiderea bolţilor… Cine ar fi crezut? Câţi dintre noi am sprijinit, de la bun început, proiectul? Câţi am pledat pentru el? Un singur om a făcut‑o, un singur creştin român a dus‑o literalmente în spate, iar pe mine acest lucru mă umple de uimire. Acum o vrem, e a noastră, ne mândrim cu ea. Dar acum şapte ani…?

Desigur, nu a fost un parcurs totalmente glorios – nici nu se poate asta pe pământul oamenilor! –, nu a fost un drum lin, au existat şi forţări ale limitelor, au fost şi erori de apreciere, au fost şi „pierderi colaterale” la nivelul unor suflete, dar această operă nemaivăzută pe la noi nu se putea desăvârşi decât aşa. Greşind pentru puţini, făcând enorm pentru mulţi. Pentru foarte mulţi, căci aici nu‑i socotesc numai pe contemporanii mei, ci mai ales pe cei care vor veni, cei din generaţiile viitoare. Lor li se va lăsa o Biserică „la cheie”, într‑o ţară aproape distrusă. Şi vă întreb: e puţin lucru?!

Răzvan Bucuroiu

 

EDITORIALUL REVISTEI LUMEA CREDINȚEI NR. 172/2017.

id5_razvan_bucuroiu
Razvan Bucuroiu

3 comments on “DECENIUL VIITORULUI

  1. Ruxandra Nuta noiembrie 3, 2017 at 09:27 - Reply

    Eu cred ca aceasta ” cheie ” nu e putin lucru. Ma duce cu gandul la cheile pe care le detine Sfantul Petru de la intrarea in Rai. Sa fie o copie dupa una din cheile lui, copie luata cu legitimitate si datorata jertfei neamului nostru si a tuturor neamurilor, a luptatorilor pentru dreptate, a celor milostivi, a celor prigoniti pentru credinta crestina, sau pentu religia lor, a celor care plang, a martitilor-cei mai devotati oameni, care i-au oferit lui Dumnezeu, in numele Lui, a Adevarului, Dreptatii si Iubirii pentru Hristos,pentru Dumnezeu si semeni, gestul iubirii supreme, jertfa totala, bunul cel mai de pret, Viata. Cati dintre noi au puterea asta, putere care izvoraste din credinta si dragostea totala pentru Hristos, pentru Dumnezeu.

  2. Ruxandra Nuta noiembrie 3, 2017 at 09:30 - Reply

    Eu cred ca aceasta ” cheie ” nu e putin lucru. Ma duce cu gandul la cheile pe care le detine Sfantul Petru de la intrarea in Rai. Sa fie o copie dupa una din cheile lui, copie luata cu legitimitate si datorata jertfei neamului nostru si a tuturor neamurilor, a luptatorilor pentruedreptate, a celor milostivi, a celor prigoniti pentru credinta crestina, sau pentu religia lor, a celor care plang. Eu cred ca cei mai nobili oameni sunt cei care i-au oferit lui Dumnezeu, in numele Lui, a Adevarului, Dreptatii si Iubirii pentru Hristos,pentru Dumnezeu si semeni, gestul iubirii supreme, jertfa totala, bunul cel mai de pret, Viata. Cati dintre noi au puterea asta, putere care izvoraste din credinta si dragostea totala pentru Hristos, pentru Dumnezeu?

  3. Ruxandra Nuta noiembrie 3, 2017 at 09:38 - Reply

    Eu cred ca aceasta ” cheie ” nu e putin lucru. Ma duce cu gandul la cheile pe care le detine Sfantul Petru de la intrarea in Rai. Sa fie o copie dupa una din cheile lui, copie luata cu legitimitate si datorata jertfei neamului nostru si a tuturor neamurilor, a luptatorilor pentru dreptate, a celor milostivi, a celor prigoniti pentru credinta crestina, sau pentu religia lor, a celor care plang. Eu cred ca cei mai desavarsiti oameni sunt cei care s-au oferit lui Dumnezeu, in numele Lui, a Adevarului, Dreptatii si Iubirii pentru Hristos,pentru Dumnezeu si semeni cu toata fiinta lor pana la gestul iubirii supreme: jertfa totala, bunul cel mai de pret, Viata. Cati dintre noi au puterea asta, putere care izvoraste din credinta si dragostea totala pentru Hristos, pentru Dumnezeu?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.