LOADING

Type to search

Dimitrie cel Nou Basarabov, sfântul desculț al Bucureștilor

Editoriale

Dimitrie cel Nou Basarabov, sfântul desculț al Bucureștilor

Share

Erau vremuri când sfintele moaște reprezentau valuta forte a unei țări creștine. Mărimea tezaurului ceresc cuprins între granițele unui stat arăta evlavia, interesul ocârmuirii pentru cele sfinte dar și credința creștinilor. Domnitorii români, bunăoară, au cheltuit sume uriașe pentr u a arvuni părticele palpabile din Împără ția lui Dumnezeu și a Sfinților Săi. Adevărate vize de intrar e în spațiul ceresc, moaștele trăitorilor în duh reprezentau și o cale sigură de rezolvare a cererilor norodului. Relicvele sfinților grabnic ajutători, a căror promptitudine este consemnată în cronicile vremii, au fost păstrate cu evlavie nețărmurită în bisericile neamului. Unul dintre acești mijloci tori, de o dărnicie care a depășit margini le timpului este Sfântul Dimitrie cel Nou Basarabov. Potopul de har ce se revarsă din racla Sfântului a făcut din Catedrala Patriarhiei — locul unde aceasta se găsește — kilometrul zer o al credinței locuitorilor Capitalei. Ziua de 27 octombri e a devenit, pentru milionul de pelerini din Dealul Patriarhiei, ziua în care minune a este posibilă și se află la îndemâna oricui.

Secolul al 13-lea a fost unul al marilor frământări politice, cel puțin în partea noastră de lume, în Balcani. Bizanțul își pierduse din strălucirea de odinioară, puterea tur cilor se arăta tot mai amenințătoare, iar statele Răsăritului creștin cu greu își înjghebau primele structuri. Petru și Asan, conducătorii vremelnicului imperiu vlaho-ulgar, împărățeau la sud de Dunăre. Aici, pe râul Lom care-și vărsa grabnic apele în marele fluviu, se găsea, uitat de lume, sătucul Basarabov. Acesta avea să devină un loc legendar, în care minunile se vor iți la tot pasul. Pentru că aici se născuse deja primul fecior al unei sărmane familii, vlăstar care, primind din botez numele de Dimitrie, pe măsură ce creștea, avea să uimească lumea cu faptele sale. Dar asta avea să se vădească mai târziu, deoarece în primii săi ani, rămânând orfan de tată (mort în urma datoriei ostășești), a trebuit să-și întrețină ceilalți frați, slujind ca văcar al comunității. Neștiutor de carte, Dimitrie mergea la izlaz cu vitele satului, rugându-se neîncetat. Așa era pe atunci, când oamenii aveau răgazul și dorința de a-i ține Domnului de urât, de a-I împărtăși nevoile, dar și dragostea lor.

Într-o zi în care mâna vitele, din neatenție, Dimitrie a strivit toți puii de pasăre dintr-un cuib aflat în iarba înaltă. Atât de mult s-a mâhnit încât vreme de 3 ani, vară sau iarnă, a umblat desculț, pedepsindu-și astfel piciorul vinovat. Așa și apare în unele re pre zentări din icoane, până în zilele noastre: cu un picior des culț, învinețit de frig…

Crescându-i frații, Dimitrie a pus început nevoinței sale călugărești. Pustia îl chema, cu toată tăria, cu toată asprimea, cu toată dulceața ei tainică. În apropierea satului natal era un schit de călugări, în obștea căruia a intrat la început tot ca văcar. Cu timpul, el s-a retras într-o peșteră, pe malul aceluiași Lom, postind aspru, nevoindu-se ca nimeni altcineva. Vestea despre ascetul vârstnic cu barba albă de un cot (trecuse și peste el vremea) s-a dus dincolo de hotarele satului său. Veneau creștini din toate părțile acelei Bulgarii medievale, ba chiar și de peste Dunăre, de la noi, să-i ceară ajutorul. Se ruga împreună cu toți, dar mai ales știa să le bine cuvânteze pământurile și holdele ca nimeni altul. De altfel, vom vedea că, peste veacuri, procesiunea cu moaștele sale va aduce — fără greș — ploaia.

Simțindu-și sfârșitul aproape, bătrânul călugăr — bunătatea întruchipată — s-a așezat între două pietre mari de pe malul Lomului, să se roage. Așa l-a surprins sfârșitul, neștiut de oameni, știut numai de îngeri. Trupul lui vlăguit și împuținat de post a ajuns în albia apei, după o revărsare a râului. Acolo a stat ascuns multă vreme, oamenii îngrijorându-se de dispariția pustnicului lor. Mult mai târziu, o fetiță chinuită de epilepsie a avut o vedenie prin care Sfântul Dimitrie îi arăta precis locul unde se află trupul lui. A dat fuga tot satul să vadă minunea, și chiar au avut ce vedea: trupul întreg, binemirositor, îngropat în vadul apei ca o comoară a Domnului, ca un chivot al harului, pus la păstrare pentru trebuințele lor. Cu mare alai a fost dus în biserica din satul Ba sa ra bov, începând din acea clipă șirul de minuni.

Domnitorii Țării Românești au auzit și ei de minunile din Basarabov, săvârșite de moaștele fostului văcar. Au trimis atunci o delegație de preoți și dregători să cumpere cu bani buni moaștele, pentru a le trece pes te Dunăre. Bul garii au luat banii, românii au încărcat în care prețioasa raclă și au început călătoria. Ajungând la Ruse (la un pas de Țara Românească), convoiul nu a mai putut fi urnit din loc. Caii nu mai trăgeau, carele se împotmoliseră în mod inexpli cabil. Înțelegând că se întâmplă ceva neobișnuit, preoții au înhămat la carul cu moaștele Sfân tului 2 juninci albe. Acestea, lăsate slobode, au făcut imediat cale întoarsă, și nu s-au mai oprit decât în dreptul bisericii din Basarabov. Era clar pentru toată lumea: Sfântul nu voia încă să plece de lângă ai lui! A venit însă războiul ruso-turc dintre anii 1769-1774. Comandantul rușilor, generalul Piotr Saltikov, a considerat că, în compensare cu pierderile în vieți omenești ale frontului, trebuie să ducă în îndepărtata Rusie moaștele Sfântului Di mi trie. În anturajul generalului se afla și conațio na lul nostru Hagi Dimitrie (vedeți, purta chiar numele Sfântului), care, cu bani buni și stăruință multă, l-a convins pe rus să doneze românilor prețioasa raclă. Ea a fost adusă în același an — 1774 — cu fast și alai în Catedrala Patriarhală, de unde nu a mai plecat până în ziua de astăzi. Prin minunile pe care le-a făcut mai târziu pentru țara de adopțiune, Sfântul Dimitrie a arătat că aici este lo cul unde, până la Judecata de Apoi, își va revărsa milele sale —care nu sunt deloc puține…

La racla Sfântului Dimitrie s-a făcut multă istorie națională. Bunăoară, Tudor Vladimirescu s-a rugat fierbinte, împreună cu duhovnicul său, episcopul Ilarion al Argeșului; revoluționarii de la 1848 l-au ales pe Sfânt drept protector al mișcării lor; în 1859, după alegerea sa ca Domn al Principatelor Unite, Cuza a îngenunchiat la căpătâiul Sfântului; dorobanții, plecând la Războiul de Independență din 1877, i-au cusut pe drapelele de luptă chipul, chiar dacă acesta nu a fost un sfânt militar. Dintre episoadele consumate la sfânta lui raclă, este interesant cazul călugărului Lavrentie, însoțitor al episcopului Nichifor din Tîrnovo, aflat în pelerinaj la sfintele moaște. Monahul, după ce s-a închinat, a smuls cu dinții, pe as cuns, o părticică din moaște, cu gândul de a o trece peste Dunăre, în Bulgaria. Pe loc a amuțit, rămânând cu gura deschisă. Speriindu-se gro zav, bietul călugăr a în genunchiat la racla cu sfintele moaște și până nu s-a căit amarnic, nu s-a vindecat. Bulgarii însă au mai încercat — de data asta într-un cadru te meinic — să ducă peste Dunăre racla cu Sfântul Dimitrie. În timpul ocupației Capitalei din primul război mondial, mai exact în februarie 1917, soldați bulgari au spart într-o noapte ușile masive ale Catedralei și, înșfăcând racla, au pornit val-vâr tej către Dunăre. Nu au ajuns departe, căci toată noaptea au căutat prin beznă drumul spre Giurgiu, învârtindu-se în loc. Între timp, aflând de spre fapta lor, autoritățile române s-au plâns generalului german Zack, care a ordonat imediat oprirea convoiului militar bulgar. Acesta se oprise oricum demult, înfundat fiind pe drumul spre Dunăre. Spre seară, la întoarcerea raclei în Bucu rești, poporul a ieșit — cu mic, cu mare — într-o procesiune de care s-au îngrozit până și nemții…

Începând cu anul 1955, prin purtarea de grijă a Sfântului Sinod, s-a generalizat cultul Sfântului Dimitrie, data de prăznuire fiind 27 octombrie. Fostul văcar din Basarabi a devenit patronul orașului București și tot el este aducătorul de ploaie — omologat — al Sudului României. În fața raclei unde se găsește întreg, nevătămat de ispitele istoriei, s-au săvârșit enorm de multe minuni, de la vindecări miraculoase la rezolvări nesperate ale diferitelor rugăminți ale poporului. Tot el este cel care (zic martorii de atunci) a împiedicat cu puterea-i nevăzută evacuarea Dealului Patriarhiei și demolarea Catedralei de către Nicolae și Elena Ceaușescu.

În fiecare an, după Liturghia din data de 25 octombrie, racla cu moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou este scoasă pe platoul din fața Catedralei și pusă sub un baldachin, păzit de soldați din Corpul de Gardă și de cordoane de semi nariști. Acesta este semnul că Marele Pelerinaj poate să înceapă. A doua zi (26 oct.) este și praznicul Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir (secolul al 3-lea), ale cărui sfinte moaște se află în Grecia. Mulțime mare de oameni își așteaptă cuminte rândul, în frigul de sfârșit de octombrie. După calculele Poliției Capitalei, pe la racla cu sfintele moaște se perindă, în cele 3 zile și 3 nopți de pelerinaj, circa 1 milion de oameni. Asta înseamnă că la fiecare 7 secunde o pereche de buze se atinge de mâna Sfântului și tot la fiecare 7 secunde este chemat numele lui. Dar rugăciunile care se ridică necontenit din cordonul de pelerini ce pare, an de an, mai mare? Anul trecut, spre exemplu, capătul cozii se termina undeva pe 11 Iunie, înconjurând aproape complet Dealul Patriarhiei. Martorii oculari povesteau că au stat la rând, cuminți, și 18 ore neîntrerupt, dar culmea, nimeni nu s-a plâns de oboseală! Cum să nu se înmoaie inima Sfântului Dimitrie, care pentru niște bieți pui de pasăre a vărsat lacrimi amare… darămite pentru copiii Domnului?

Atmosfera pelerinajului devine misterioasă noaptea, când din Catedrala luminată discret răzbat pe platou ecourile slujbelor. Atunci mulțimea se mai rărește, orașul nu-și mai trimite trepidația până pe Deal, rumoarea colportajului bisericesc scade și ea. Flacăra pâlpâită a lumânărilor desparte pe alocuri puterea nopții. În aer se simte ceasul rugăciunii. În sfârșit, ziua de 27 octombrie revarsă bucuria în inima tuturor. Patriarhul, în odăjdii de mare solemnitate, înconjurat de numeroși arhierei și însoțit de oaspeți de peste hotare, săvârșește cele sfinte. Zeci, sute de mii de oameni participă ca o singură făptură duhovnicească la eveniment. Întins în racla sa, Sfântul desculț al bucureștenilor ascultă cu urechea sa cerească șoapta lumii. Viitura rugăminților se împreună cu viitura harului său cel mare. Izvor la izvor trage, și toate curg în sus. Marea credincio și lor tălăzuiește în ritmul slujbei, cu îngerii păzitori dați de la botez, deasupra capetelor fiecăruia în parte. Flăcări albe, nevăzute de noi, văzute doar de Cel de Sus. Și de Sfântul Dimitrie, care și acum se minunează, poate, blând cum îi e firea, de mulțimea care-l caută pe el, văcarul cel smerit din Basarabi.

Răzvan BUCUROIU

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *