LOADING

Type to search

Editoriale

Dragoste cu durere

Share

Sa strangi in brate pe un frate de al tau, care are demon, iar demonul sa plece, zice Cuviosul Paisie Aghioritul.

Nu sunt destul de puternica sa-ti alung demonul imbratisandu-te, omule de care m-am ferit mereu. De-atâta timp îmi faci rău privindu-mă, gândindu-mă, încât demonul din tine şi-a impregnat o copie în viaţa mea. Oricât m-am ferit să-ţi dau mâna, să-ţi întâlnesc ochii, să primesc darurile tale stropite cu blesteme şi farmece, răul a cuibărit până la urmă şi în inima mea, precipitând nisipul neiertării.

Recunosc, gândul la tine îmi face inima grea, plină parcă de pietre. Într-o zi, am observat cum acest „nu mă atinge” s-a extins într-atât, că a devenit atitudine faţă de lume. Şi câtă foame de o neînsemnată atingere, poate tocmai cea închisă cu zgârcenie în palma mea, au sufletele părăsite, cele care nu şi-au asumat de bunăvoie singurătatea sau cele care, după ce şi-au obţinut-o cu zbatere, descoperă că îi cuprinde frica şi neajutorarea, iar slăbiciunea vârstei sau a bolii le împiedică să iasă în calea cuiva şi să-şi deschidă braţele.
Frate nefericit şi neiubit, ştii ceva? De dragul lui Hristos am hotărât să nu mă mai feresc de atingerea ta. Chiar dacă obişnuiai să te joci cândva cu cele mai joase energii pentru a mi distruge viaţa, astăzi nu mă mai înfricoşezi. Şi fraza Apostolului „de ce este necurat să nu vă atingeţi” nu mi se poate adresa mie, când ispitele trăite m-au convins că sunt mai prejos de toată zidirea.
Aşadar, frate drag, hai să ne îmbrăţişăm cu durere! Poate că astfel, demonul din tine, demonul din mine se vor recunoaşte ca în oglindă şi vor ieşi să se plimbe împreună, prin codri întunecimii lor fără sfârşit. Iar noi, liberi de chinuirea lor, ne vom putea privi de-acum fără teamă, ne vom întinde mâna şi vom porni să alergăm copilăreşte prin parcul de lumină, ale cărui grădini chiar că le vom întrezări.
„Dragostea duhovnicească cu durere dăruieşte făpturilor lui Dumnezeu mângâiere dumnezeiască, îi îneacă pe demoni, slobozeşte suflete şi vindecă răni cu balsamul dragostei lui Hristos. Omul duhovnicesc este tot o durere”, mai spune părintele Paisie Aghioritul.
Teama mea de atingere era o nedesluşită prudenţă, era gândul că, fără voie, voi lua durerea ta în viaţa mea. Or dacă nu sunt în stare de asta în mod accidental, cum voi avea curajul să-L imit cât de cât, într-o zi, pe Hristos?!
Spune Maica Siluana: „Durerea acceptată şi trăită atent în faţa lui Dumnezeu pe care Îl invocăm cu credinţă e altceva decât ceea ce numim noi durere”.
Lăsându-ne contaminaţi de durerea, de neşansa, de singurătatea fratelui, oferindu-i îmbrăţişarea cerută, adesea doar cu privirea, ne antrenăm pentru propria durere, cea care ne va face în sfârşit plăcuţi lui Hristos.

Îmbrăţişarea cu durere a celui din urmă vrăjmaş, gest de covârşitoare iubire, nu ajunge niciodată patimă, nici sentiment pământesc. Deci tu, cel dintotdeauna iubit, nu fi gelos, nu mi-l interzice pe cel regăsit, nu-mi cere să aleg între tine şi el. Scurtă sclipire a unei sublime virtualităţi, aşteptare ce nu pretinde răspuns, îmbrăţişarea cu durere a fratelui respins este suprema contemplare a braţelor deschise ale Domnului spre noi, din înălţimea Sfintei Cruci.

Elena Frandeș

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *