LOADING

Type to search

Dragoste până la moarte faţă de cuvânt

Editoriale

Dragoste până la moarte faţă de cuvânt

Share

Sophie

Citesc de ieri un roman neaşteptat de bun, Hoţul de cărţi. N-aş fi crezut ca un tânăr de treizeci şi cinci de ani să poată scrie un story atât de complex, de curat şi neatins de patimile care îneacă lumea, rostind totuşi adevăruri tulburătoare. Decât dacă este genial. Australianul Markus Zusak ne propune un jurnal, scris din ipostaza, cu vocea Îngerului Morţii. Un roman de dragoste până la moarte a fiinţei umane faţă de cuvânt. Iubit până într-atât, încât dorinţa de a citi şi a scrie rămâne ultima patimă arzătoare în sufletul unei fetiţe de 11 ani, gata să fie luată de Înger, împreună cu „pachetul de suflete”, furnizat de un bombardament, într-o Germanie hitleristă.

„Străzile arătau ca nişte vene sparte. Sângele a curs în şuvoaie, până când s-a uscat pe stradă, iar trupurile au rămas acolo, ca lemnele după viitură. Pe lângă toate celelalte, ea îşi dorea cu disperare să se întoarcă în pivniţă, să scrie sau să-şi citească povestea pentru o ultimă dată. Pricep, văd asta atât de evident pe chipul ei. Murea după asta – după siguranţă şi sentimentul de acasă, dar nu se putea mişca. Nici pivniţa nu mai exista.” (p.22)

Contemplu miracolul acestei dorinţe din ceasul morţii: a scrie.

Îmi amintesc ce spunea Petre Ţuţea despre virtuţile complexe ale limbii: „Prin ea poţi deveni vultur sau cântăreţ de strană. Este vehicol a tot ce se întâmplă spiritual în om.” Desigur, se referea la limba română, dar aserţiunea sa este universală.

Nevoia unui suflet de a citi şi foamea de cărţi, într-o lume fanatizată, care-a ajuns să le ardă în pieţe, ca pe lucruri de nimic, este sfâşietoare. Să salvezi cărţi dintr-un rug, lipindu-le de sufletul tău, colorându-ţi viaţa cu lectura lor, merită orice risc.Se poate numi furt?!

„Poate că au fost umede. Poate că focul nu a ars îndeajuns încât să ajungă până la ele. Indiferent de motiv, erau cuibărite în cenuşă, zguduite. Supravieţuitoare. Trei cărţi. Dogoarea era destul de puternică încât să o încălzească atunci când se află la marginea grămezii de cenuşă. Băgând mâna înăuntru, pielea îi fu pişcată, dar la a doua încercare, s-a asigurat că este destul de rapidă. Înhăţă cea mai apropiată carte. Era albastră şi arsă pe margini, dar altfel neatinsă. La atingere, coperta părea ţesută cu sute de aţe strânse şi fixate împreună. Un zgomot de paşi trecu pe lângă ea. Era primarul, purtând o haină neagră pe deasupra uniformei naziste. Nu a observat-o pe fata care stătea la mică distanţă, absolut nemişcată. Este foarte rar, nu credeţi, ca o statuie să apară înainte ca subiectul ei să devină vestit? Se scufunda. Uşurarea de a fi ignorat!”

Sau furtul de mere dintr-o livadă înconjurată de sârme ghimpate şi performanţa sportivă a unor copii înfometaţi de-a trece peste ele. Mărturisesc că filmele cu spargeri de bănci îmi par derizorii şi schimb canalul dacă nimeresc un asemenea subiect: poate fi proiectat în cadru restrâns, pentru instrucţia poliţiştilor, dar nu înlocuind cultura consumatorilor de film ai unei ţări. Un deceniu întreg am primit această „hrană” cinematografică, până am renunţat să mai deschid sau să mai caut pe bulevard titluri care să merite pierderea de timp. Aşadar, proiectarea acestui film m-a găsit înfometată.

Personajele „Hoţului de cărţi”sunt compuse, parcă de la început, ca partituri cinematografice: creionate brut, astfel încât inteligenţa regizorului şi talentul actorului să aibă deplină libertate, pentru a le desăvârşi. Lucrul acesta chiar s-a întâmplat, la şapte ani după publicare, cartea a devenit film. Mărturisesc că l-am văzut înainte de a mi-o cumpăra, neîncrezătoare în premiile primite, temându-mă că mie, unui rugător creştin, îmi va fi prezentată cine ştie ce pledoarie pentru acceptarea „umanităţii” unui păcat capital. Dar n-am găsit decât inocenţa unei copilării, minunat compusă literar, apoi întruchipată de o actriţă canadiană de 12 ani, Sophie Nelisse, genială prin firescul interpretării a ceea ce este frumos să fie un copil.

De ce povestitorul este Îngerul Morţii, de ce eroina principală este o fetiţă care poartă uniforma tineretului hitlerist, murind totuşi de foame, ca mai toată generaţia ei, în plină aberaţie a unui război culpabilizant? Poate fiindcă moartea şi copilăria nu judecă. Suferinţa este universală, indiferent ce uniformă poartă.

„Soţia primarului era doar un membru al unui detaşament mondial. Aţi văzut-o înainte, sunt convinsă. În poveştile voastre, în poezii, pe ecranele pe care vă place să le priviţi. Sunt peste tot, aşa că de ce nu şi aici? De ce nu şi peste un deal lin, dintr-un orăşel german? Este un loc la fel de bun pentru suferinţă ca oricare altul. Ideea este că Ilsa Hermann se hotărâse să facă din suferinţă o victorie. Când suferinţa refuza să o părăsească, ea îi ceda. O accepta cu braţele deschise.”

Nevasta primarului este un personaj secundar. Motivul pentru care o iubesc este biblioteca ei şi gestul cu care i-a oferit-o fetiţei, care tânjea să citească. Tocmai descoperise că îi furase o carte, ultima oară când adusese coşul cu rufe, spălate de mama ei. Şi îl iubesc pe Markus Zusak pentru felul cum descrie uimirea copilei, în faţa celei mai frumoase privelişti pe care o văzuse vreodată:

„Peste tot cărţi! Fiecare perete era căptuşit cu rafturi supraaglomerate, dar impecabile. Abia dacă se zărea vreun tablou. Erau stiluri şi mărimi diferite ale literelor pe cotoarele cărţilor negre, roşii, gri şi de toate culorile. Cu mirare, ea zâmbi. Că exista o astfel de cameră! Mângâie cu dosul palmei primul raft, ascultând foşnetul făcut de unghiile sale pe coloana vertebrală a fiecărei cărţi. Suna ca un instrument sau ca notele unor picioare care aleargă. Folosi ambele mâini. Se întreceau una cu cealaltă. Un raft împotriva celuilalt. Şi râse. Câte cărţi atinsese? Câte simţise?”(p.145)

Ecranizarea realizată de regizorul Brian Percival este exemplară prin modul în care păstrează spiritul cărţii, fără a se lăsa tentat de oportunismul de a lua din condei vreo idee, pentru a-şi asigura un premiu.

Deşi am găsit-o în debutul naraţiunii, închei cu fraza care mi-a plăcut cel mai mult: „Când a început să-şi scrie povestea, se întreba când exact cărţile şi cuvintele începuseră nu doar să însemne ceva, ci totul.”

E. F.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *