Dragostea creştină în module sufocante

Uneori ne e dor de pace

Nu vreau să supăr pe nimeni, dar uneori obosesc între extreme verbale.

Lumea laică are ticurile sale acustice licenţioase şi în general vulgare, fapt pentru care nu are rost să facem în acest colţ de pagină ortodoxă un comentariu exegetic sau apologetic.

Ceea ce mi se pare însă şi mai greu, obositor, stânjenitor, este faptul că însuşi noi cei din lumea ortodoxă ne-am dezvoltat un discurs tipizat, pretins smerit şi de cele mai multe ori ipocrit.

Nu am de exemplu nimic cu frumosul salut „Doamne ajută!”, prin care de la bun început încercăm să ne distingem de de cei care nu aparţin „lumii noastre”, dar vorbele de „duh moralist ortodox” nu se opresc doar aici.

Limbajul se dezvoltă, sau mai bine zis se deschide în alte formule circumstanţiale, care de cele mai multe ori au o uşoară undă de falsitate.

   Ce se întâmplă de fapt? Pe vremea când am intrat în „Liga Tineretului Ortodox” ca să fiu acceptat mi s-a sugerat că e cazul să mă comport cât mai sobru, fără prea multe zâmbete, să-mi ataşez o cămaşă albă cu pantaloni negrii şi să răspund la orice întrebare de genul: „Ce mai faci?” cu smerita lozincă”Păcate, păcate şi iar păcate!” Că făceam păcate nu era o noutate, de îmbrăcat nu eram un excentric, dar de această dată mi se impunea „de vocea profesioniştilor rugători” să brodez gesturi clasice pe o flamură aşa zis umilită. Sincer să fiu, nu am putut să mă adaptez la un asemenea discurs. Am fost pus la colţ imediat de obişnuiţii „înduhovniciţi” că sunt mândru. Am acceptat judecata aproapelui şi de atunci încoace sunt tot mai mândru în viziunea unora şi considerat pe bună dreptate un neadaptat la limbajul de lemn al aşa zisei smerenii pravoslavnice.

 

            Că eu sunt aşa nu ar fi o mare problemă. Supravieţuiesc şi merg mai departe. Problema este însă alta. Sub masca unui asemenea limbaj se pot ascunde de multe ori şi atitudini intransigente de creştinism,formule de viaţă rigidă, cu oameni speriaţi de iad, gata să desfinţeze prin judecăţi comparatice tot ceea ce înseamnă „lejeritate” a aproapelui. Ori acesta este un păcat enorm şi din păcate foarte greu de sesizat. Tu judeci „liniştit” considerând că eşti apologetul lui Dumnezeu.

Adică îţi pui păcatul sub o înaltă acoperire. Unii creştini, zeloşi în acţiunea lor, şi-au asumat un stil de viaţă „paterical”, care teoretic este bun, dar aplicat în mijlocul societăţii de astăzi nu are decât rolul de a naşte epigoni ridiculi, neimplicaţi în ceea ce ar însemna o viaţă cât de cât normală. Mă tot întreb dacă această intransigenţă are ceva din „iubirea lui Hristos”, Cel care vorbea degajat cu oamenii, blând, fără a-i judeca pentru tot felul de „nimicuri” şi fără a le cere să afişeze „creştineşte” ipocrizia.