LOADING

Type to search

DREPTATE SAU LIBERTATE? (II)

Editoriale

DREPTATE SAU LIBERTATE? (II)

Share

Mic discurs anti‑certocrație

Da, sunt bine, sănătos & vesel, nu s‑a sesizat nimeni din oficiu, comentariile vituperante după ultimul Editorial nu au apărut, nici formele de agresiune verbală în spațiul public, așa că pot trece liniștit la partea a doua a raționamentului (ceea ce oricum aș fi făcut, în orice condiții).

Așadar, dreptate sau libertate: ce alegem? Căci este limpede că nu le putem avea pe ambele, la pa(r)chet…

Dreptatea

Dacă ar fi să cercetăm situația în cheia Scripturilor, știm că numai a Domnului este judecata, iar dreptatea omului se arată ca o rufă murdară, ca o cârpă în fața lui Dumnezeu. Asta ni se spune, încă din vremurile imemoriale ale Vechiului Testament, tocmai pentru a nu fi tentați să‑i judecăm pe ceilalți, dar nici să ne îndreptățim singuri în fața Unicului, Adevăratului Judecător. De aici reiese faptul (subtil și etern nuanțat) că omul nu poate face dreptate decât parțial, judecând o speță sau alta după criterii și/sau coduri juridice care se schimbă de la o generație la alta, de la un timp istoric la altul. Cu alte cuvinte, dreptatea omenească are geometrie variabilă în funcție de secvența istoriei în care se aplică, de sistemul social și politic, de religia dominantă, de cutumele care operează în societate în acel moment etc. Are, să zicem așa, caracteristicile unui mulaj aplicat pe trăsăturile societale ale respectivei epoci, cu toate moravurile și valorile sale etice… Desigur, în absența dreptății omenești, liniare, și în absența aplicării legilor existența ar fi de neconceput, umanitatea s‑ar transforma instantaneu într‑un infern terestru, într‑un ospiciu fără medici și fără medicație. Să nu fie!

Libertatea

Despre libertate știm că ea a fost așezată ca harismă/ virtute/trăsătură de căpătâi în profilul sufletesc al primilor oameni. Lui Adam i s‑a spus limpede: Omule, ești liber! Poți hălădui pe unde poftești, te invit să numești lucruri, fenomene și creaturi, însă numai din acest pom să nu guști! Atât. Era o libertatea cvasi‑absolută, orientată spre om, spre binele și devenirea lui ca făptură superioară. Ce a urmat știm cu toții… Pierderea încrederii, a legăturii directe cu Dumnezeu l‑au dus pe bietul om în subteranele frustrării, ale nesiguranței și ale fricii. Dar tot liber a rămas, ca principiu ordonator al făpturii umane, valoare/virtute de care Dumnezeu nu S‑a dezis, în ceea ce‑L privește ca Tată iubitor. Căci numai în stare de libertate putea reveni omul la statutul său inițial, și nu întors „cu cheița”, ca un automat.

Iar libertatea (asociată credinței și inimii curate) a născut, ulterior, cele mai paradoxale și înălțătoare situații: Avraam care s‑a dus să‑și jertfească unicul fiu, Iov, care a răbdat totul în umilință, Fecioara Maria care a zis „Da!” arhanghelului, martirii care se duceau de bunăvoie la moarte, călugării care se mortificau în pustia Egiptului, cnejii care alegeau sacrificiul ultim pe câmpul de luptă, domnitorii care își vedeau copiii ciopârțiți de iatagane… Toți erau liberi să aleagă altfel, să facă altfel. Numai că libertatea în Dumnezeu îți arată calea Crucii. La capătul drumul făcut în libertate, de bunăvoie, este Crucea. De aceea libertatea în Dumnezeu este eliberare, este mântuire, este viață.

Revenind la tema zilelor noastre măcinate de dihonie și zaveră, spun că libertatea ar fi ceea ce ar trebui să ne preocupe în cel mai înalt grad. Sau, mai bine zis, pierderea ei! De ce? Deoarece banii sau bunurile materiale se pot pune cumva la loc, se pot reface într‑un fel sau altul, se pot înmulți relativ repede la scara unei generații. (E drept, nu se pot reface viețile pierdute din cauza sărăciei endemice sau a corupției care duce la pauperitate și care chiar ucide!) Însă o dată pierdută libertatea, și mai ales conștiința libertății, gustul ei neasemănat, se pierde totul. Evreii scânceau în deșert, în fața lui Moise, după cărnurile Egiptului, care veneau la pachet însă și cu botnița de sclav. Nu mai știau care e gustul libertății, îl reținuseră doar pe cel al tocăniței cu carne… Or, în absența aerului tare al libertății, nimic nu are – de fapt – gust. La pachet cu libertatea trebuie să ne apărăm credința și să respingem, categoric, acele forme revolute de închinare la idolii care au însângerat omenirea.

O necesară paranteză (istorică)

Paranteză: ce fel de oameni liberi & drepți sunt aceia care l‑au comemorat tocmai pe Karl Marx acum câteva săptămâni, în mijlocul Europei unite, în secolul 21?! Adică tocmai pe părintele sclavagismului modern, pe ateul cu metodă politică și cu Manifestul urii la purtător…! Pe cel care a scos la iveală din oameni, la scară uriașă, cele mai josnice (re) sentimente: ura, invidia, răzbunarea, delațiunea, dorința de a ucide. Președintele Comisiei Europe, Jean‑Claude Juncker (creștin‑democrat la obârșia lui politică), declara la Trier, în Germania, că Marx a fost un filosof și un economist care nu a fost prea bine înțeles de contemporanii și urmașii săi politici – de aici și excesele de care el, ca gânditor, nu e vinovat. Complet greșit! Deoarece eu unul cred că, dimpotrivă, Marx a fost foarte bine înțeles și teoria lui perfect aplicată în viața de zi cu zi. Răsturnarea pe dos a lumii pe care și‑a dorit‑o chipurile pentru a face dreptate celor care sufereau a condus la o suferință generală: și a celor deposedați de bunuri, de bunul lor nume, de familie, de libertate, dar și a celor care i‑au jefuit (prin furt, abuz și crimă). Nici clasa muncitoare, cu mâinile pătate de sânge, nu s‑a simțit împlinită, nici „exploatatorii” ei… Toată lumea a suferit în comunism, în orânduirea în care sângele curgea zilnic, pentru ca triada de idoli nemiloși Marx, Engels și Lenin să fie satisfăcuți postum, ca zeitățile aztece de odinioară al căror cult era alimentat numai de sânge omenesc, valuri‑valuri…

Certocrația versus bunul‑simț

Așadar, întorcându‑ne la dilema noastră dreptate sau libertate, vedem că în numele dreptății sociale s‑au comis cele mai mari crime și cele mai josnice abuzuri. Utopia aplicată în realul imediat retează capete, până la urmă. Și dreptatea omenească tot nu poate fi obținută la modul absolut, căci pe tărâmul ideologiilor liniare ea nu cunoaște nici mila, nici dragostea cu care Dumnezeu a făcut, ține și judecă lumea. Pe când libertatea, da, ea a adus numai beneficii umanității, și dorința de a o obține a ridicat martiri.

Iar când tot omul, în viața lui de zi cu zi, violează sistematic articolele codului etic cotidian (nu penal) al bunelor maniere și al deontologiei umanității angrenate social prin fiecare respirație a sa, la fiecare colț de stradă, la aproape fiecare postare pe FB, ce așteptări legate de dreptate vrem să mai avem?!

În rest, trupa de certocrați este din ce în ce mai vocală, mai aprinsă de patimă. Oamenii care „știu” împart dreptatea de sus, din amvonul studiourilor TV sau de pe wall‑ul FB, moraliștii nimicului infuzează ură, dezbinare și prăpăd comunitar. Suntem prinși în capcană, suntem captivi într‑o buclă care doare, dar care ne face și plăcere. Este bucla satisfacției că toți, dar absolut toți cei care ne înconjoară sunt stricați, putrezi până în măduva oaselor!

Și mai e ceva de spus, apelând la statisticile impersonale ale istoriei: în toate perioadele când lumea vrea dreptate, înfloresc – așa, ca la un semn providențial al primăverii „lor” – și #băiețiicuochialbaștri...

În consecință: dreptate sau libertate?

Răzvan BUCUROIU

Editorialul numărului 179 al revistei Lumea Credinței, număr pe care îl puteți achiziționa în format digital la linkul de AICI.

2 Comments

  1. Stelian Gombos 6 iunie 2018

    Stimate Domnule Răzvan Bucuroiu, bună dimineaţa!

    Referitor la problema, discuţia sau dezbaterea dumneavoastră, abordată, în ultimele două numere ale revistei „Lumea Credinţei” în editorialul, excepţional, partea I şi partea a II a, intitulat, sugestiv, „Dreptate sau libertate?”, în continuarea celor enunţate de mine, în urmă cu o lună, vin, acum, cu următoarele completări şi anume:

    Nicicând omul nu a avut atâta libertate de exprimare ca în postmodernitate, politic, juridic, cultural, dar mai ales religios, în sensul dialogării publice, dar și al teologhisirii, nu în mod raționalist, filozofic, ci ca descoperire a adevăratului Dumnezeu primit mai întâi în inimă și apoi raționalizat.
    În același timp, însă, parcă nicicând nu a părut omul mai debusolat în lume, când postmodernismul încurajează perspectivele fracturate, fluide și multiple ale realității umane, apărând aidoma ca în versurile lui Tudor Arghezi: „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!”
    Libertatea de a crede în Dumnezeu a avut-o omul dintotdeauna. Aceasta a fost înscrisă în el de la crearea sa, ne spun Sfinții Părinți, întrucât omul a fost adus la existență după chipul Ziditorului.
    Însă libertatea omului nu este absolută și necondiționată, asemenea celei a lui Dumnezeu, ci limitată prin faptul că el însuși este o făptură mărginită.
    Omul își pierde libertatea de îndată ce își manifestă dorința de a trăi în afara relației cu Dumnezeu, spun tot Sfinții Părinți. În clipa în care s-a îndepărtat de Creator, el devine rob al păcatului.
    Tocmai aceasta este drama omului de astăzi, aceea că, deși are libertate mai mult decât poate duce, stăruie în întrebări fundamentale izvorâte din conștiința lui teoretică și nu găsește nici un răspuns consolator, pentru că nu este călăuzit de nimeni.
    Marele teolog Paul Evdochimov susține că libertatea care include în ea nevoia de a alege este o slăbiciune inerentă căderii în păcat.
    Astfel, omul poate alege fie libertatea creștină, fie iluzia libertății filozofice, adică a rătăcirii în sisteme, forme, concepte. Filozofia speculează autonom, susține gânditorul mistic Petre Țuțea, în timp ce religia arată omului înțelesul adevărat al vieții pământești, începutul și finalitatea inevitabilă a acesteia, care este moartea.
    De altfel, una dintre cele mai iscoditoare întrebări pe care obișnuia să le pună Petre Țuțea celor care treceau pe la el era: „Ce faceți, domnilor, cu libertatea voastră?” Nu tolera scuzele și nici artificiile. „Aud?” De multe ori auzea lucruri bune și se bucura, după cum povestește Radu Preda în „Jurnal cu Petre Țuțea”.
    Deși filozoful a trecut la cele veșnice, în urmă cu câţiva ani bun, totuşi, întrebarea sa rămâne foarte actuală: Ce facem cu libertatea noastră? El nu a adresat-o ca un îndemn la un simplu exercițiu de sinceritate, ci cu toată forța declanșatoare a declicului de conștientizare a posibilității pe care o are omul de a acționa potrivit voinței și dorinței proprii și de a alege să se împace cu Dumnezeu.
    Altfel spus, să aleagă credința, și nu necredința. Filozofia nu este o cale spre mântuire, ci o comoditate mintală orientatoare în timp și spațiu, în relațiile umane. Fără credință, viața universală ar fi un pustiu dezgustător și de nesuportat, spunea Petre Țuțea, iar adevărul trebuie să fie unul și poate fi aflat doar trăindu-l, prin credință.
    Adevărata, sincera şi autentica libertate constă în avântul absolut spre Creator, ne învață călăuzitorii pe drumul către Dumnezeu, Sfinții Părinți.
    Adevărata şi autentica libertate nu constă în a face orice, ci în a face binele. Acesta este și răspunsul la întrebarea misticului Petre Țuțea. Ce să facem cu libertatea noastră? Să o folosim pentru a săvârși bine, oricui, oriunde, după puterile fiecăruia. Și să avem în vedere că Dumnezeu voiește ca binele pe care-l săvârșește omul cu ajutorul Său să fie și fapta lui personală, de aceea niciodată nu-l silește spre binele la care îl cheamă neîncetat.
    Dar, dacă omul alege răul, se face răspunzător în fața lui Dumnezeu, pentru că a avut posibilitatea de a nu-l face și totuși l-a făcut din voință proprie.
    În altă ordine de idei, așa cum fără prea mare efort se poate vedea, societatea actuală se află într-un proces destul de accentuat de metamorfozare; proces care nu mai respectă linia firească, observată de-a lungul istoriei, aceea a trecerilor graduale de la un moment la altul, ci preferă restructurarea prin șocuri.
    De aceea și însușirile lumii tind să se schimbe radical de la o zi la alta. Nu știm cum va fi mâine, dar astăzi modernitatea pare a se defini prin două atitudini majore: impunerea, fapt prin care începe să semene cu epoca comunistă, dar se și deose­bește de aceasta din urmă printr-o altă însușire dominantă, anume ipocrizia, care o completează și o amplifică pe cea dintâi în chip absolut.
    Și unde avem de-a face cu ­impunere? Cam peste tot unde există factori ce influențează ­cursul vieții cotidiene: impunere economică, politică, iar în ultima vreme, impunere etică, prin care se promovează comportamente păcătoase ce lezează nu doar creștinătatea, ci și conștiința umană. La acestea adăugăm violența directă, verbală sau fizică, la adresa Creștinismului pașnic.
    Desigur, acestea nu reprezintă altceva decât manevre gălăgioase prin care anumite grupuri încearcă să scape de propria vinovăție, atât în fața conș­tiinței proprii, cât și în fața lumii, iar în plan psihologic constituie expresia răzbunării pe normalitatea exterioară, din pricina vocației sfințeniei înăbușite în sine.
    Dar ipocrizie unde întâlnim? Acolo unde se vorbește de discriminarea persoanelor LGBT, dar mai ales acolo unde ni se spune că toate actele imorale trebuie făcute publice, întrucât asta e „spre binele poporului” – și în special al copiilor, nu-i așa?!
    Mai există ipocrizie acolo unde sunt răpiți copii din sânul familiei și apoi sunt predați unor instituții ale statului „spre binele lor” sau chiar dați spre „înfiere” unor „cupluri homo”, care prin însăși op­țiunea lor se opun vieții, conti­nuității ei.
    Sau ipocrizia condamnării la moarte a micuțului Alfie Evans, în urma deciziei unui judecător activist LGBT, care s-a făcut iarăși „spre binelui copilului”, chiar dacă lipsa de omenie din acest caz dramatic a zguduit o lume întreagă.
    Și aici intervine deosebirea fundamentală față de trecut: în toate societățile anterioare au existat atacuri, pedepse, condamnări la moarte ca expresie a puterii samavolnice și barbare a unora, dar nicicând nu s-a ajuns la atâta ipocrizie încât să se spună că uciderea unui copilaș se face „spre binele lui”.
    Or, cum se traduc aceste mișcări în plan personal? Societatea se îndreaptă vizibil spre nesocotirea demnității și liber­tății persoanei și în special a libertății ei de conștiință. Dar aceasta denotă doar o neînțele­gere a omului și a fenomenului vieții? Ce se întâmplă? Oare asistăm în această etapă la o atrofiere a funcției cognitive a omului?
    Foarte mulți specialiști avertizează, de pildă, că expunerea prelungită la noile tehnologii poate să reducă capacitățile mentale și emoționale ale omului. Însă numai asta să fie cauza?
    Dacă ar fi să apelăm la Părinții Bisericii am distinge în această denaturare și o influență străină omului, adică o lucrare specifică demonismului: mai întâi minciuna-momeală, ca apoi să urmeze robirea și pierderea totală a libertății. După pilda originară: „Călcați porunca lui Dumnezeu, căci aceasta este spre binele vostru!” Ce a urmat, știm toți.
    Totuși, să nu creadă cineva că pentru a desluși ițele societății contemporane suntem provocați cu inaccesibile probleme metafizice. Nicidecum. Resorturile ultime ale acestor schimbări nu se află în altă parte decât în libertatea și în felul iubirii omului.
    Să privim în inima noastră și să vedem spre ce înclină ea, spre lumina lui Dumnezeu sau spre întuneric? În funcție de preferin­țe va veni și explicația, întrucât omul nu s-a schimbat în esența lui de două milenii. Noi suntem ceea ce alegem să fim!…
    Înțelegem aceasta dacă punem cât de puțin temei pe ceea ce a spus Sfântul Ioan Evanghelistul: „Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele” (In 3, 19).
    În fine, revenind la promotorii noilor ideologii ale impunerii și ipocriziei, am putea întreba care dintre ei are ceva valoros de transmis omenirii, în stare să se compare cu libertatea adusă de Iisus Hristos, Care, deși vine să mântuiască lumea fără să folosească absolut nici un mijloc constrângător, zice: „Oricine voieşte, să vină după Mine” (Mc. 8, 34)?
    Oare doar El a înțeles că impunerea naște împotriviri, iar ipocrizia pierderea credibilității, chiar dacă lămurirea poporului va surveni după un oarecare timp?…

    P.S.

    Referitor la dreptatea omenească, vă supun atenţiei, în cele ce urmează, rugăciunea unui judecător…

    „Doamne, eu sunt unica fiinţă pe lume căreia Tu i-ai dat o părticică din atotputernicia Ta; putere de a condamna sau a achita pe semenii mei. În faţa mea, persoanele se înclină; la cuvântul meu, ele aleargă; la vorbele mele, ele ascultă; poruncilor mele, ele se supun; la sfaturile mele, ele se împacă, se despart sau îşi părăsesc bunurile lor. La semnul meu, uşile închisorilor se închid, în urma condamnatului, sau se deschid, pentru libertate. Sentinţa mea poate schimba sărăcia în belşug, iar bogăţia în mizerie.
    De hotărârea mea depinde destinul multor vieţi. Înţelepţi sau ignoranţi, bogaţi sau săraci, bărbaţi sau femei, cei care se vor naşte, copiii, tinerii, nebunii şi muribunzii, toţi sunt supuşi, de la naştere şi până la moarte, legii pe care eu o reprezint şi justiţiei pe care eu o simbolizez.Ce grea şi teribilă povară ai pus, Doamne, pe umerii mei! Ajută-mă, Doamne, ca să fiu vrednic de această înaltă misiune!…
    Măreţia acestui oficiu să nu mă ispitească. Orgoliul sau mândria să nu mă încânte şi măririle deşarte să nu mă încurajeze. Unge, Doamne, mâinile mele; încurajează fruntea mea, o Duh al meu, pentru ca să fiu ministrul dreptăţii, pe care Tu ai creat-o, pentru societatea oamenilor. Fă din toga mea o manta incoruptibilă! Pana mea să nu fie un pumnal care răneşte, ci să fie săgeata care indică traiectoria Legii, pe drumul justiţiei.
    Ajuta-mă, Doamne! Fă-mă să fiu drept şi hotărât, cinstit şi curat, moderat şi blând, deschis şi umilit. Să fiu necruţător faţă de greşeli, dar înţelegător cu cei care greşesc. Prieten al Adevărului şi ghid pentru cei ce-l caută. Să fiu cel ce aplică legea, dar, înainte de toate, acela care o împlineşte.
    Nu-mi permite niciodată să-mi spăl mâinile, ca Pilat în faţa nevinovăţiei şi nici să arunc, ca Irod, pe umerii celui batjocorit, haina de ruşine. Să nu mă tem de Cezar, de împărat, şi nici de frica lui să întreb poporul: Baraba sau Iisus?
    Verdictul meu să nu fie o anatemă dureroasă, ci un mesaj care regenerează, un cuvânt care reconfortează, lumina care clarifică, apa care spală, sămânţa care încolţeşte, floarea care trăsneşte din amărăciunea unei inimi umane.
    Sentinţa mea să poată aduce uşurare celui mâhnit şi curaj celui persecutat. Ea să sece lacrimile văduvei şi să înceteze plânsul orfanilor.
    Iar când vor trece prin faţa scaunului de judecată, pe care eu şed, zdrenţăroşii, mizerabilii, dezmoşteniţii, fără credinţă şi fără nici o speranţă în oameni, călcaţii în picioare, alungaţii, chinuiţii, a căror gură salivează, fără a avea pâine ca să mănânce, a căror faţă se spală cu lacrimi de durere, de umilinţă şi de dispreţ, ajută-mă, Doamne, să alin foamea şi să astâmpăr setea lor după dreptate.
    Ajută-mă, Doamne! Când momente din viaţa mea vor fi umbrite, când spini şi palamidă îmi vor răni picioarele, când răutatea oamenilor va fi mare, când flăcările urii se vor aprinde şi pumnul se va ridica să lovească; când machiavelismul şi înşelăciunea se vor întroduce în locul Binelui şi vor răsturna legile raţiunii; când ispita va întuneca gândirea mea şi va tulbura simţurile mele, ajută-mă, Doamne!…
    Când mă voi frământa în nesiguranţă, luminează-mi mintea; când voi ezita să iau o hotărâre, însufleţeşte-mă; când voi cădea, ridică-mă!…
    Şi, în sfârşit, când, într-o zi, voi muri, va trebui să apar în faţă Ta, pentru ultima judecată, priveşte cu milă spre mine, Pronunţă, Doamne, Sentinţa Ta! Judecă-ma ca Dumnezeu. Eu am judecat ca om!…”

    Răspunde
  2. Stelian Gombos 7 iunie 2018

    La ceas aniversar: Revista “Lumea Credinţei”, ajunsă la împlinirea a cincisprezece ani de activitate şi apariţie neîntreruptă, generoasă şi mult folositoare, în nobilul demers al aşezării în rostul firesc a multora dintre noi, cititorii ei, fideli şi credincioşi…

    Stimate Domnule Director şi Redactor Şef Răzvan Bucuroiu,

    Ţin să mărturisesc faptul că întotdeauna, când am prilejul să citesc ori să răsfoiesc o revistă culturală, bisericească sau duhovnicească mă bucur nespus de mult, deoarece constat că este mult folositoare multora dintre oamenii de cultură, preoţii şi credincioşii noştri, care sunt cititorii ei!…
    Acum, la acest ceas aniversar, cu prilejul împlinirii a cincisprezece ani de bogată activitate şi apariţie neîntreruptă, generoasă şi binecuvântată a acestei prestigioase reviste, în acest an special – centenar, constat şi observ cu multă bucurie şi mulţumire sufletească că rolul şi rostul Revistei „Lumea Credinţei” este acela de a-şi continua, pe mai departe, misiunea ei curat apologetică, profund spirituală şi autentic culturală.
    Sunt convins că, în pofida tuturor greutăţilor, a piedicilor şi a ispitelor, truditorii acestei reviste nu se vor opri aici ci vor continua să-şi dezvolte activitatea lor pe toate planurile, pe acest tărâm publicistic şi mediatic, inclusiv prin dezvoltarea site-ului propriu şi a Editurii „Lumea Credinţei” de pildă, şi prin publicarea, în continuare, a cât mai multe cărţi, de folos spiritual şi duhovnicesc, pentru cititorii ei şi nu numai!…
    Întotdeauna, cu fiecare număr, de la începutul apariţiei ei, adică din primăvara anului 2003, mesajul acestei reviste se înscrie cu prisosinţă în procesul transfigurărilor şi transformărilor duhovniceşti, atât de necesare omului contemporan, în goana şi în agonia lui prin lume.
    Nu vă pot ascunde nestăvilita mea bucurie pentru această bogată, nobilă şi mult folositoare colecţie însutită a revistei „Lumea Credinţei”, care mi-au descoperit frumuseţea unui discurs teologic şi spiritual viu, simplu, dinamic, flexibil, abordabil şi accesibil, ce ne cheamă şi ne provoacă la o atitudine responsabilă în faţa propriei credinţe, îndrumaţi şi călăuziţi fiind de o atitudine echilibrată, plină de discernământ şi dreaptă socoteală.
    Marele istoric şi savant Nicolae Iorga spunea, afirma undeva că omul rămâne în viitor doar cu ceea ce a putut da sau oferi altora. Gândindu-mă la acest aforism, am senzaţia şi impresia că Domnul Răzvan Bucuroiu a fost întotdeauna şi permanent conştient de această vocaţie a omului, de “dăruitor” pentru cei din jurul său şi din neamul său, cel strămoşesc, creştinesc şi românesc.
    Astăzi, din păcate, modelul şi exemplul său este tot mai greu de cuprins şi de asumat ori de însuşit în arealul personalităţii noastre, mult pretenţioase şi simandicoase. Că nu este totul pierdut ne-o dovedeşte acest buchet, de acum însutit, al numerelor acestei prestigioase reviste pe care domnia sa ni-l dăruieşte tuturor, spre luare aminte, lucrare şi împlinire.
    Doresc să apreciez în mod deosebit seriozitatea, competenţa, realismul, discernământul, hărnicia, abnegaţia şi dărnicia membrilor care fac parte din acest veritabil colectiv redacţional, între care la loc de frunte, sunt domnii şi doamnele: Răzvan Codrescu, Gheorghiţă Ciocioi, Marius Matei, Laurenţiu Cosmoiu, Dan Ciachir, Raluca Prelipceanu, Cristina Chirvasie, Maria Borloveanu şi Silviu Andrei Vlădăreanu, şi să-i felicit pentru tot efortul depus în desfăşurarea activităţii lor, cu timp şi fără timp, rugându-mă ca Bunul Dumnezeu să le facă parte, în continuare, de mult succes, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti, iar revistei „Lumea Credinţei” care a ajuns acum la această cifră oarecum rotundă (a anilor) în acţiunea şi activitatea ei de rostuire a minţii şi a sufletelor multora dintre noi, cititorii ei fideli şi credincioşi, precum şi Directorului şi Redactorului ei Domnul Răzvan Bucuroiu, totodată (şi) întregului colectiv redacţional, le doresc să aibă parte de viaţă cât mai lungă, cu mult folos sufletesc şi cu mulţi cititori, să se bucure de realizările şi împlinirile de până acum, să le cultive şi să le înmulţească şi să le sporească, pe mai departe, îndeosebi pe cele de ordin duhovnicesc, apologetic – misionar şi cultural – cărturăresc!…

    Dumnezeu să vă ajute, tuturor, în continuare, în tot lucrul cel bun! Amin!…

    Un sincer şi călduros „La Mulţi, Binecuvântaţi şi Fericiţi Ani!”

    Cu aleasă preţuire şi
    deosebită consideraţie,
    Stelian Gomboş

    https://steliangombos.wordpress.com/

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *