LOADING

Type to search

Duhul emo şi mânăstirea interioară

Editoriale

Duhul emo şi mânăstirea interioară

Share

Însoţeam un copil la întâlnirea bianuală cu tatăl său şi m-a uimit să văd cum, trecând pe lângă o biserică, cel mic se închină, iar cel acru şi mândru nu catadixeşte nici să-şi scoată mâna dreaptă din buzunar.

-Ce urât eşti, descoperă dintr-o dată copilul. Şi doar aşteptase atât şi se bucurase atât de întâlnirea lor magică, strigând prin tot parcul: Tatăl meu! Mâine vine tatăl meu! Am şi eu tată!

-Ce urât vorbeşti, ripostează cel cu narcisismul lezat.

Nu remarcase cât de frumos crescuse copilul şi cât de ales se exprimase până atunci. Este destul să stai mai mult, nevoit fiind, lângă un om care a lepădat pe Dumnezeu, că simţi după puţină vreme şarpele, ce cuibăreşte în inima lui, întinzându-se spre tine şi încercând să te ameţească. Îmi imaginam că asemenea oameni (cu duh pitonicesc, spuneau cei vechi) au nevoie de o concentrare mentală, ceva gen yoga-bivolaru, sau de ochii tăi spre care să-şi exercite hipnoza. Dar am perceput cu claritate intenţia de strecurare, de înlănţuire a şarpelui, chiar când nefericitul acela în care se cuibărise năpârca mânca absent prăjitura lăsată de copilul său. Am înţeles că nu mai era clipă în care acela să-l părăsească, iar inima lui ajunsese să fie formată din însăşi împletiturile strânse ale regnului inferior care îl locuia. Convieţuirea lui cu năpârca era continuă, libertatea pe care cel robit ei i-o acorda era totală şi orice făptură cu care intra în contact devenea ţinta beatitudinii roz-murdar pe care aceasta o emitea. Beatitudinea conversaţiei cu două înţelesuri, emoţia de a povesti succese reale sau imaginare, promisiuni fără acoperire, totul pentru a înlănţui inima, ameţind-o şi pustiind-o de rugăciunea ei. Căci singur, nu era în stare să şi-o facă. Nici acum nu ştiu dacă individul foloseşte în acest scop un aparat, sau dacă este o concentrare împreună cu un grup al său de prieteni senzuali, pe un ceas anume. Doamne, anulează această polarizare nefirească la care nu vreau să consimt. Cândva, ceream ajutorul unei sfinte anume, al cărui chip semăna cu cel al mamei copilului, sperând să o scap, când ştiam că se întâlneşte cu el. Şi sfânta a amânat mult deznodământul, dar până la urmă fermecătorul a învins şi copilul s-a născut. Poate îmi fac un păcat, bănuindu-l mereu pe omul acesta, poate asta este radiaţia lui naturală, pe care uneori, când cade în somn, o emite şi copilul. Poate că tatălui îi este dor de el şi atunci, filtrată prin trupuşorul nevinovat, ea ajunge să semene cu bucuria, împrăştiată de îngeri, când ţi-ai încheiat cu bine ziua. A rămâne în stare de veghe, într-o lume cu atâţia contaminanţi emo, a-i detecta imediat, interzicându-le să întrerupă rugăciunea sau pur şi simplu să fug, dacă nu pot – asta mi-am propus. Să-mi păstrez mânăstirea interioară, cel mai de preţ domeniu al meu. Am realizat, peste puţină vreme, că acel şarpe al păcerii care se întindea relaxat, în vreme ce tatăl mânca prăjitura, exprima ceva foarte simplu: protagonistul atâtor succese era un om înfometat.

Elena Frandeș

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *