E vremea. Ridicaţi-vă!

Malaxorul toacă rapid, cu o viteză nemaivăzută. În maşinăria de zdrobit oameni, instituţii, idealuri, convingeri a intrat acum chiar tot, fără rest. Familia e pusă pe tocător, Biserica sub teasc, ţara terfelită (motivat sau nu), instituţiile dinamitate din toate părţile. Te uiţi în stânga şi-n dreapta şi constaţi că nimic nu a mai rămas în picioare. Un prăpăd istoric care a durat doar câţiva ani aproape că ne-a scos din uz, atât de uşor…
Să ne înţelegem bine: nu regret nimic din trecutul proxim, nici nu sunt un nostalgic al mai îndepărtatei „Epoci de Aur”, însă trebuie să pricep ce se întâmplă cu ţara şi Biserica mea acum. Care este scopul acestei agresiuni prin disoluţie şi maculare, cine o instrumentează şi de ce? Iar pe ruinele fumegânde oare ce va creşte în loc?
Aceste gânduri nu-mi dau pace de mai multă vreme, şi ele mi s-au întărit contemplând oamenii adunaţi într-o biserică maramureşeană, de Sfintele Paşti. Frumos îmbrăcaţi, cuviincioşi în gesturi şi în adresare, bucuroşi pentru marele praznic al Învierii, păreau – faţă de turiştii români sau străini adunaţi şi ei în număr mare – ca nişte atlanţi. Nici în clin, nici în mânecă nu aveau cele două lumi: una în blugi şi tenişi, alta în sumane şi gube, una vibrând şi licărind toată de tehnologie, alta rudimentară (cu şanse mari de a recupera rapid, însă), una bucuroasă metafizic, alta doar curioasă muzeografic, una înţelegând motivul prezenţei la biserică, alta fiind acolo mai mult pentru selfie-uri şi pentru masa care urma. Am schematizat un pic, însă cam aşa arăta peisajul uman pus laolaltă, cu micile sale excepţii, de bună seamă… Şi, deodată, brusc am înţeles faptul că noi, românii, am ajuns să tezaurizăm acum ceea ce alţii au avut de multă vreme, o inestimabilă valoare de care fie s-au lepădat încet-încet, fie doar au risipit-o. E drept, atunci când popoarele Europei îmbrăcau plenar hlamida credinţei, românii nu existau nici măcar în actele cancelariilor imperiale. Nu eram vrednici atunci, e limpede, să arătăm lumii creştine propria noastră credinţă, să se vorbească şi despre noi, să fim în rând cu ceilalţi. Sinaxarul a cuprins între filele lui, în sfârşit, sfinţi români de-abia în secolul 20, în rest ne-am consolat şi ajutat mai mult cu… cei greci. Celelalte neamuri aduseseră deja la masa de nuntă darurile lor: cultură scrisă, limbă rafinată, arhitectură, teologie, muzică, filosofie şi atâtea altele. Noi, poporul român, am rămas agăţaţi de munţi sau aciuiaţi prin păduri, cu o limbă de cult pe care nu o pricepeam (slava veche), cu arhierei de import, cu silnicii sociale la tot pasul, cu o strâmtorare istorică permanentă şi… cu turcii musulmani pe cap aproape o jumătate de mileniu. Au trecut toate şi de-abia în veacul al 20-lea şi, paradoxal, în al 21-lea ne-a venit şi nouă rândul la masă. De unde eram printre ultimii poposiţi la ospăţul credinţei, în văzul lumii, am ajuns acum să fim depozitarii creştinismului celui viu aici, în Europa! Ajung să cred că în inimile și mințile acelor ţărani din Poienile Izei stă pitită, s-a refugiat cu totul credinţa creştină, că oamenii aceia nu L-au părăsit pe Răstignit, ci Îl iubesc, Îl caută, Îl roagă, Îi cântă. Pentru ei, Dumnezeu încă e viu. Şi tocmai asta pare a fi revanşa, ori chiar şansa noastră istorică: să-L mărturisim la sfârşitul civilizației creștine europene, în cele mai confuze vremuri, pe Hristos Însuşi!
Rămânem, cel puţin statistic, un popor credincios – poate cel mai credincios al Europei actuale (vezi și ultimul sondaj Gallup). Acum, când noroadele bătrânului continent cedează pe rând cântecului de sirenă al modernităţii progresiste, corectă politic şi antireligioasă, noi ne încăpăţânăm să rămânem în umbra valorilor tradiţiei, care a zămislit şi întrupat cel mai frumos proiect uman, social, cultural şi religios: Europa creştină. Și care acum se aneantizează retezându-şi, de bunăvoie, rădăcinile spirituale! Comentatorii de pe tuşă afirmă că suntem defazaţi, ca de obicei. Că nu ne-am sincronizat trend-ului modernităţii, că de-abia acum am scos capul în lumea civilizată. Ceea ce, pe undeva, aşa şi este. Dar nu pot să nu văd că Dumnezeu în cele smerite preferă să Se arate acum, în cele periferice şi neînsemnate Îşi etalează El puterea, parcă tocmai pentru a sfida logica lumii, cu aşezările ei. „Nebunia” Evangheliei continuă în aceeaşi notă ca acum două milenii, cele mari o iau razna, devin sterpe ori ridicole, iar cele mici şi neînsemnate preiau şi continuă germinaţia iubirii dumnezeieşti în lumea omului. Pas de mai pricepe ceva!
Oricum ar fi, suntem puşi în faţa unei foarte serioase probleme: aceea de a ne apăra Biserica şi valorile cele bune, sănătoase, atâta cât mai sunt ele acum. Cele care au dat rod bun, care au fost cernute prin sita timpului istoric. Nu mai este loc de scuze, de amânări, de teorii interminabile. Hristos nu a ţinut doar teorii, El a operat în viul vieţii şi oamenii L-au crezut și urmat exact pentru asta. Aşa şi noi, trebuie să facem pasul înainte şi să apărăm Biserica Ortodoxă. Însă aici apare marea, uriaşa problemă, scoasă la iveală de subiectele de scandal ale ultimelor zile: cazul Pomohaci, Episcopul de Huşi, stareţul Celestin. Şi, în mod sigur, vor mai urma şi altele, căci compromiterea Bisericii şi a oamenilor ei trebuie să se facă acum şi cu orice preţ. De ce? Deoarece Referendumul pentru modificarea Constituţiei în favoarea familiei tradiţionale bate urgent la uşă. Ce mai tura-vura, în toamnă ar trebui organizat. Şi atunci Biserica, alături de asociaţiile creştine, trebuie să scoată din nou lumea masiv la urne, la vot. Trebuie atinse negreşit cifre record, de milioane de români. Iar asta presupune o credibilitate neştirbită şi o uriaşă forţă de convingere şi mobilizare. Or, o Biserică grav culpabilizată exact pe temele sensibile ale Referendumului (dar pe dos!) nu va avea vlagă să convingă lumea să iasă la vot. Şi astfel ţinta ar putea fi ratată în mod spectaculos, chiar dacă victoria de etapă a celor 3 milioane de semnături ne-a luat pe toţi prin surprindere… Aşadar, aţi înţeles miza acestei serii de dezvăluiri, scandaluri sexuale şi tăvăleli prin faţa camerelor de luat vederi?
Dar, desigur, nu iese fum fără foc, iar aceste prime cazuri zguduitoare (aflate, ce-i drept, în diferite stadii de anchetă) arată faptul că Biserica poate avea, chiar la vârful ei, oameni şantajabili, cu un trecut plin de mâzgă pe alocuri, cu schelete în dulap şi cu bube în cap, pe sub mitră sau potcap. De ce Sfântul Sinod nu pune în aplicare, de bunăvoie, cu totală discreţie, un proces de curăţare a acestor pete care decredibilizează o comunitate liturgică de milioane de oameni şi Îl fac de râs pe Dumnezeu Însuşi în faţa potrivnicilor Lui? A ajuns să ne fie mai drag păcatul aproapelui decât virtutea la care suntem chemaţi? Am reuşit să închidem ochii la sminteli ca acestea, fără să mai schiţăm nici un gest de opoziţie? Atunci care mai e diferenţa între noi şi… ei, ceilalţi adică? Admiţând în viața de zi cu zi – chiar şi tacit – nefirescul, ajungi să i te faci părtaş, darămite la un asemenea nivel. Iar preoţii care încercau să şantajeze: oare cum ar fi dormit ei noaptea ştiind că au obţinut ceva în urma păcatului grav, aproape de neiertat, al superiorului lor, păcat la care au devenit „asociaţi” şi din care îşi vor fi hrănit ambiţiile şi visurile de mărire lumească?! Nu poţi să te saturi şi să te bucuri de viaţă mâncând scârnă, dejecţii. Aşa şi aceştia: şi-au umplut rezervorul ascensiunii sociale/profesionale cu murdărie umană, dar asta face Necuratul însuşi: se urcă pe cadavre morale…
Nu ştim care vor fi rezultatele anchetelor (încă mă rog la Dumnezeu ca totul să fie înscenări și urzeli), însă cu cât întârzie mai mult deznodământul, cu atât e mai rău. Pentru toată lumea, în definitiv. Iar noi, ceilalţi, laicatul cuvântător, ar trebui să ieşim cu toate forţele în apărarea Bisericii, aşa cum spuneam mai sus. Însă nici măcar Biserica, pe care „porţile iadului nu o vor birui”, ştim că nu poate fi apărată de ea însăşi, adică de oamenii din interior. Cu alte cuvinte, după curăţenie şi primenire putem începe o viaţă nouă, până atunci este aproape imposibil de imaginat aşa ceva. Hai, cu mătura, iar apoi ne gândim şi la cunună!

Răzvan BUCUROIU