LOADING

Type to search

Editoriale

Empatie cu o soră necunoscută

Share

Stând în biserică, aproape de Cartea Sfântă, la care lumea se închina, am văzut o făptură cu faţa absolut împietrită. Părea de vârsta mea, nu ştiai dacă este femeie sau bărbat, dar era clar că ajunsese aşa după şocul unor repetate ofense. Poate trăia în atmosfera lor şi acum, acolo de unde venea, iar ceea ce vedeam, ca faţă, era scutul în care le primea, dedesupt aflându-se chiar sufletul ei, îndelung lovit şi înfricoşat, ca un porumbel. Dar nu-i mai vedeai mişcările delicate şi tandre. Nici măcar în biserică, singurul loc în care nimeni nu se lua de ea, chipul acesta nu reuşea să-şi recapete o minimă viaţă a mimicii. Aş fi vrut să-i dau din bucuria mea, s-o întreb de copii, de soţ, dar n-o cunoşteam şi nici nu obişnuiesc să vorbesc în vremea Sfintei Liturghii, să nu tulbur cumva minunata slujire, să nu alung, cu vorba mea pământească, nevăzuta participare cerească. Şi apoi, dacă armonia cântărilor de strană şi glasul Părintelui n-o pot clinti din împietrirea ei, cu ce ar izbuti mai mult conversaţia mea?
Nu ştiu când s-a produs consimţirea, ce Înger a montat cordonul de transfuzie între noi, doar că, după o vreme, când Părintele ridica de pe tetrapod Sfânta Evanghelie, ferecată în argint, am simţit că sunt gata să cad şi am ieşit la aer. Îmi era tot mai rău, deşi uitasem de sora al cărei chip îmi stârnise dorinţa de-a o ajuta.
Ca să treci vămile, ai nevoie de ajutorul unui sfânt. Am fost oare ieri aproape de starea asta? În orice caz, am avut un însoţitor nevăzut, care mă avertiza:
-Dacă nu mergi repede acasă, nu te mai ţii pe picioare, iar eu abia pot să te mai susţin.
Am reuşit să ajung, m-am scuturat de frison şi am luat caietul, să notez.
Sunt reporterul de front al propriei treceri între lumi şi voi continua să scriu până la sfârşit.
Se pare că deja a început desprinderea, ceva a declanşat îngheţul peliculei fluide, care trece prin mintea cea de fiecare zi, împreună cu rugăciunea. Filmul emoţiei, al gândului, al vieţii, atât de alert-creator de bucurie, eşuează în mlaştina somnului. Nu este durere decât în inima tot mai înceată; este doar neputinţă de-a mai continua, oprirea una câte una, a roţilor de energie cerească, în care corpul meu se scălda. Mai întâi s-au oprit paletele pentru energia cea grosieră, apoi încetinirea a cuprins forme tot mai subtile, tot mai înalte, până la cuantele aduse de sub streaşina lumii, anume pentru esenţa cerebrală.
Doamne, dă-mi forţa trecerii prin lumină! Restabileşte-mi continuitatea minţii, nu vreau anestezic, nu vreau să mă transform în cel mai tânăr „adormit” al neamului meu!
Atunci mi-am amintit de ea, sora cu faţa împietrită. Prosteasca dorinţă de a şti ce este dincolo de ea mi se împlinise, fără să schimbăm un cuvânt:
-Iată, aşa trăieşte făptura aceasta, pe cea mai joasă plajă a minţii. Dar nu e treaba ta.
Nu te mai uita în jur, când eşti în Sfânta Biserică. Nu căuta altă rezonanţă decât cu Hristos, doar energiile Lui îţi fac bine. Lasă vorba, lasă gândul, întoarce-te la rugăciunea ta!

Elena Frandeş

2 Comments

  1. Ruxandra Nuta 8 noiembrie 2017

    Eu cred ca ingeriii ne indeamna la comuniune si, un cuvant cald poate sa despietreasca suflete. Daca o vei mai intalni, sfatul meu este sa cauti un pretext de conversatie cu ea. Nimeni nu este pierdut definitiv si, oricat de cazut in sine, noi ceilalti, il putem ajuta sa vada Lumina.

    Răspunde
  2. Ruxandra Nuta 8 noiembrie 2017

    Imi cer scuze pentru redactare defectuoasa, „ingerii”

    Răspunde

Leave a Comment Ruxandra Nuta Cancel Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Next Up