FRAGILITATEA BISERICII

Nu, Biserica nu s-a născut doar aici, pe pământ. Parte din arhitectura ei, atât de iubită de unii şi de atacată de alţii, este o delicată făptură translucidă, anevoie de văzut chiar şi cu ochii duhului, dacă nu sunt curăţiţi de Domnul. Or, tocmai în această făptură serafică şi plăpândă stă, paradoxal, puterea ei. Singura ei putere! Dacă nu ar fi harul Duhului Sfânt, fluviile energiilor necreate, care să o străbată dincolo de spaţii şi timp, Biserica nu ar fi decât o instituţie lumească, mai bună sau mai rea, funcţie de acribia morală a slujitorilor ei. Această alcătuire greu de pătruns strânge şi toată sminteala lumii. Fiindcă inima ei e nevăzută, mulţi cred că nici măcar nu există. Nu-i vedem decât pe credincioşii şi slujitorii altarelor ei, care sunt oameni ca toţi ceilalţi, sfinţi şi păcătoşi, cu patimi şi virtuţi, suişuri şi coborâşuri. Şi am vrea ca partea văzută să fie asemenea celei nevăzute, trupul ca Duhul. Din păcate, asta nu se poate decât dincolo. Biserica la care visăm cu toţii nu este de aici, ci din cer. Şi acolo este curată, luminată doar de har, feciorelnică şi nesupusă nici unei stricăciuni, pentru că a trecut deja prin focul ispitelor de aici şi a fost cernută dincolo de judecata Domnului.

Înainte de această sfântă şi cumplită clipă, când Hristos Însuşi îi desparte pe credincioşii şi slujitorii altarelor ei cum desparte ciobanul oile de capre, trebuie să ne obişnuim cu ideea că în Biserica de aici, de pe pământ, neghina va fi mereu amestecată cu bobul curat. Şi asta nu e doar o idee, ci însăşi pronia dumnezeiască, care ne îngăduie laolaltă, sfinţi şi păcătoşi, pentru că timpul şi spaţiul acesta în care vieţuim tocmai pentru asta ne este dat – pentru curăţire, pentru ca cei buni să îi rabde, compătimească şi chiar sfinţească cu dragostea lor pe cei răi.

Un lucru e însă limpede în această amestecare derutantă a bunilor şi răilor. Potrivit Sfintei Evanghelii propovăduită de Mântuitorul, niciodată nu ştii de care parte te afli. Atunci când crezi că eşti oaie bună şi curată, s-ar prea putea să fii doar o simplă capră râioasă, dar fudulă, iar când te socoţi o capră nenorocită, o cârpă lepădată din pricina păcatelor, e foarte posibil să fii, prin căinţă, oiţa iubită de păstorul ei, vrednică de odihna nesfârşitelor păşuni aşternute în lumea de dincolo…

CRISTIAN CURTE