Franța, eroi și sfinți

Tradiția ca mireasa să poarte rochie albă provine din Franța. Toată lumea știe că albul este simbolul purității. Acum cinci secole însă, albastrul era culoarea dominantă. În 1500, gâtul era acoperit complet. Podoabele erau foarte rar întâlnite. Albul este cea mai ieftină culoare, deoarece nu mai este nevoie de colorant pentru vopsire. Prima regină care s-a îmbrăcat în alb a vrut să arate că economisește banii regatului, nu că e pură. În China în schimb, albul este culoarea pentru doliu. Tot aici, dacă mireasa se îmbracă în alb este semn clar că părinții nu sunt de accord cu cununia.

În Franța este interzis să dai numele Napoleon unui porc. Dar nu e interzis să dai numele unui sfânt cui dorești. Eroul ateu se bucură de mai mult prestigiu decât sfântul creștin pe aceste meleaguri. Napoleon trișa la cărți, sfântul francez nu a înșelat pe nimeni. Napoleon își ținea mâna în buzunar, sfântul binecuvânta poporul. Napoleon era mereu furios și agresiv, sfântul era întotdeauna calm. Napoleon avea mereu la el o doză de opiu, sfântul avea pe Hristos în El. Napoleon se temea de pisici, sfântul nu se temea de moarte.

În Franța este ilegal să te săruți pe o linie de cale ferată. La Napoli (Italia), sărutul este interzis în public. Tema sărutului interzis a vândut cele mai multe cărți. Dar sărutul salvator este cinstirea icoanei sfântului. Născut în Sabaria (azi, Szombathely), sfântul francez este protector al francilor, mult iubit de către regele Clovis. De la încăperea în care era păstrată mantia (cappa) sfântului a rămas numele de capelă. Este patronul multor orașe (Buenos Aires, Mainz, Utrecht). Atras de frumusețea creștinismului, se convertește la 10 ani și nu mai părăsește Biserica niciodată. Tatăl său este adesea iritat că fiul său nu aduce jertfe idolilor și îl duce peste tot cu el în campaniile militare, chiar îl înrolează în armată mult mai devreme decât era permis. Dar sfântul se poartă cu sclavul primit (era deja ofițer) ca și cu un frate. Trimis în Galia, își dăruiește mantia unui sărac cuprins de frig, deoarece toată solda deja o împărțise cu maximă generozitate. Avea 18 ani și Iisus Hristos Domnul îi apare cu mantia pe care o dăruise. În timpul luptelor de pe Rin, împotriva alemanilor, sfântul refuză să verse sânge și se propune ca scut uman, dar, inexplicabil, barbarii cer pacea. Decisivă este întâlnirea cu Sf. Ilarie de Poitiers, care îi clarifică multe aspecte alte vieții creștine. Scapă miraculos de tâlhari în Alpi și își convertește mama. Făcut episcop de Tours cu forța, la insistența credincioșilor (ca și Eucher la Lugdunum), trăiește în continuare ca un ascet. Ucenicii lui pescuiesc în Loara și copiază manuscrise, imitând viața primilor creștini.

Din punct de vedere constituțional, Franța este un stat laic. Laicitatea franceză antrenează o separare reciprocă între Stat și Biserică, pe baza unui postulat prin care statul respectă toate religiile, dar nu recunoaște niciuna, ceea ce permite mai multor religii să coabiteze. Din principiu, statul francez interzice recensămintele cu caracter religios, astfel încât datele din acest domeniu sunt oferite doar de instituții neoficiale. 31% dintre francezi se declară atei, o cifră alarmant de mare. Ieslea de Crăciun este acceptată doar dacă nu are legătură cu creștinismul. Pe 9 noiembrie 2016, Consiliul de Stat francez a adoptat o decizie prin care a stabilit că o iesle de Crăciun poate fi amplasată temporar, de către o autoritate publică, într-un spaţiu public, numai dacă aceasta are « un caracter cultural, artistic sau festiv ». Este ilegală amplasarea unei iesle cu caracter religios. Cu alte cuvinte, dacă ieslea de Crăciun este de Crăciun, ea nu poate fi amplasată într-un  spaţiu public de către o autoritate publică.

Situaţia este foarte complicată, pentru că ea dovedeşte că indiferenţa religioasă a francezilor nu vine pe fondul unor reproşuri care se fac clerului[1], ci pe fondul indispoziţiei generale privitoare la spiritualitatea religioasă. Recuperarea Franţei din punct de vedere creştin devine, din momentul acesta, un proces de o dificultate ieşită din comun.  Una dintre posibilele explicaţii este aceea a interferenţei europenilor cu religiile non-creştine reprezentate de afluxul de imigranţi; stabilită la repezeală, politica de laicitate oficială ca soluţie la posibilele conflicte motivate religios a făcut victime colaterale printre cei indecişi sau superficiali.

Dacă vrei să atragi atenția unui chelner francez la o terasă aglomerată, fă comanda în limba germană.

L’Eglise n’a pas besoin de réformateurs, mais de saints. La véritable église est celle qui est construite au fond de l’âme. La plus grande des preuves de Jésus-Christ sont les prophéties. C’est aussi à quoi Dieu a le plus pourvu ; car l’événement qui les a remplies est un miracle subsistant depuis la naissance de l’église jusqu’à la fin.

Marius MATEI

______________________

[1] https://ziarullumina.ro/repere-si-idei/ateismul-francez-si-rezistenta-crestinismului-57803.html, accesat la 5 noiembrie 2019.