LOADING

Type to search

Icoane care vorbesc, icoane care cântă

Editoriale

Icoane care vorbesc, icoane care cântă

Share

Privesc icoana in basorelief a Sfântului Arhanghel Mihail, din mânăstirea satului grecesc Mandamados. Patina roşcată aminteşte că ea a fost lucrată din pământul şi sângele călugărilor, sfârtecaţi de piraţii care au jefuit mânăstirea în secolul XV. Expresia Marelui Înger Arhistrateg are frumuseţea calmului inteligent, cu care ne întăreşte în luptele demonice, pe timpul vieţii, dar şi în vremea plină de primejdii şi durere a trecerii sufletului spre nevăzut, când misiunea noastră pământească se încheie. Nu este surâs pe acest chip, dar nici înfricoşare. O singură dată, în faţa şirului de pelerini care i se rugau, gura Marelui Înger s-a deschis, gata să acorde multelor lacrimi răspuns.

Aş fi crezut acest fapt şi dacă n-ar fi fost fotografiat.
Am trăit ceva similar în catedrala din A., când treceam printr-o mare prigonire şi privind Chipul Mântuitorului, încununat cu spini, L-am văzut deodată cântând în icoană, împreună cu preoţii, adică deschiderea buzelor Lui urma perfect melodia liturgică. Nu a fost ceva trecător, minunea a ţinut cât lacrimile mele, adică până la sfârşitul slujbei de duminică. Abia astăzi, după nişte ani, înţeleg sensul acelei viziuni şi o pot transpune în cuvintele Lui:
-Dacă Eu pot cânta, aşa cum mă vezi, şi tu vei ajunge să te bucuri, în necazul tău! Numai crede că totul s-a şi rezolvat. Vreau să cânţi pentru Mine! Asta să fie toată grija ta.
Un aghiorit mărturiseşte cum Domnul i-a zis odată, când se ruga: „Dă-mi inima ta, psalmodierea ta”. La scurt timp după încercarea mea de atunci, începeam să-mi consemnez trăirile zilnice, între viaţă şi rugăciune. În felul meu, cântam pentru Domnul.
Atunci însă, n-am putut interpreta acea întâmplare minunată şi vreme de câteva luni am suferit ca un câine: de foame, căci singurul om de la care puteam cere bani, în oraşul acela străin, n-avea încredere în mine, iar cu banii mei, tot mai puţini, hrăneam o mamă care alăpta. Am suferit de frig, deşi era vară, fiindcă hainele cu care plecasem în grabă din oraşul meu, s-au nimerit să fie primite de la o rudă de altă credinţă şi am vrut să i le dau pe loc înapoi când, invitată de ea la masă, m-a întrebat peste umăr:
-Ce ţi-a dat ţie ortodoxia? Măcar o bluză şi o fustă, ca astea pe care… (a tăcut un timp, m-a măsurat teatral de sus până jos, apoi a jubilat:) Nu cumva de la mine le ai?!
Le-am dezbrăcat în grabă în mijlocul luxoasei sufragerii, chiar în faţa pastorului lor, invitat şi el la masă acolo şi am ieşit din casa ei în body, scuturând praful de pe tălpile adidaşilor mei.
M-am plimbat o vreme pe malul râului M., amestecându-mă printre cei veniţi la plajă, ca să nu şochez cu „vestimentaţia” mea, apoi m-am întins pe iarbă. Simţeam o pace nepământeană şi nici măcar nu mă întrebam ce voi face în oraşul acela nordic, când seara se va lăsa şi, odată cu ea, răcoarea. Aveam o perfectă limpezime a minţii, dar nu căutam nici un fel de soluţii omeneşti.
Când clopotele catedralei ortodoxe au început să sune vecernia, mi-am amintit cum astăzi L-am văzut acolo pe Domnul cântând şi faptul acesta m-a făcut să simt că, în Numele Lui, pot cere oricui ajutor. La mică distanţă de mine, auzind cele nouă clopote, o femeie îşi închina copiii, începând să strângă, ca să plece acasă. Când pe mal a rămas doar prosopul lor mare de plajă, am îndrăznit să i-l cer. Aş fi mers până la gară, învăluită în el. Nu m-am îndoit nici o clipă că-l voi primi. Ea n-a întrebat ce-am păţit, cum de nu mai am ce pune pe mine (discreţia este şi ea o milostenie), ci s-a grăbit să îl împăturească şi mi l-a oferit, împreună cu tartinele, rămase de la copiii ei.
-Poate plecaţi la drum lung, – mi-a surâs (se vedea că nu sunt de acolo).
Am simţit atunci pe pielea mea dulcoarea trăirii poruncilor Lui: să îmbraci pe cel gol, să-l hrăneşti pe cel flămând, să-l primeşti pe cel străin, măcar în unghiul lateralităţii tale amabile.
Trebuia să-i fi mulţumit femeii în genunchi, fiindcă simţeam cum, datorită ei, viaţa mea putea continua, reapăreau opţiuni în care puteam păşi, nu mai era nevoie să opresc amurgul în inima mea, de teamă că voi tremura de frig…
Dar pe peron, când am început să caut un tren de noapte, care să plece spre oraşul tatălui meu, mi-a apărut în faţă chipul Lui, încununat cu spini, şiroind de sânge şi lacrimi şi totuşi cântând. Am ştiut dintr-o dată că trebuie să mă întorc la fata cu prunc la sân s-o ajut, oricâte necazuri şi umilinţe m-ar mai aştepta de la rudele ei, de la rudele mele. În zare, vedeam Catedrala, singura prietenă din locul acela neprimitor şi străin;  exista înlăuntrul ei acea icoană a Mântuitorului încununat cu spini, care cânta!
Deşi n-am înţeles atunci ce-mi spune, El a vorbit direct inimii mele.
Aşa că ştiam ce am de făcut, date fiind faptele: copilul nou-născut acolo, într-o familie străină, avea o mare dificultate de a trăi, iar mama lui nu se vindecase încă după cezariană. Trebuia să mă fi întors demult la ei, de pe străzi. Cum mi-a trecut prin minte să-i las?!
Dintotdeauna, fie că ar vorbi, fie că ar simboliza în rugăciune, Iisus va fi iarăşi şi iar, avocatul copilului.
Caută în viaţa ta copilul şi vei înţelege ce are Domnul să-ţi spună.
Elena FRANDEȘ
sursa foto: pixabay.com

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *