LOADING

Type to search

Editoriale

În ce a crezut Eminescu? – Dialog cu Răzvan Codrescu

Share

Dialog cu Razvan Codrescu

Mihai Eminescu a scris una dintre cele mai frumoase rugăciuni adresate Maicii Domnului, dar şi poemul Eu nu cred nici în Iehova. Două poeme care aşează în antiteză credinţa şi  necredinţa lui.

Până la urmă, în ce a crezut Eminescu? Aceasta este întrebarea de la care am plecat în dialogul meu cu Răzvan Codrescu, poet şi el, dar credincios mărturisitor.

Eu nu cred nici în Iehova

Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha-Sakya-Muni,
Nici în viaţă, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.

Visuri sunt şi unul şi-altul,
Şi totuna mi-este mie
De-oi trăi în veci pe lume,
De-oi muri în vecinicie.

Toate aceste taine sfinte
– Pentru om frânturi de limbă –
În zadar gândeşti căci gândul,
Zău, nimic în lume schimbă.

Şi fiindcă în nimica
Eu nu cred – o, daţi-mi pace!
Fac astfel cum mie-mi pare
Şi faceţi precum vă place.

Nu mă încântaţi nici cu clasici,
Nici cu stil curat şi antic –
Toate-mi sunt de o potrivă,
Eu rămân ce-am fost: romantic.

Rugăciune

Crăiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,

Înalţă-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie;

Fii scut de întărire

Şi zid de mântuire,

Privirea-ţi adorată

Asupră-ne coboară,

O, Maică prea curată

Şi pururea Fecioară,

Marie!

Noi, ce din mila Sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor,

Luceafărului mărilor;

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,

Din neguri te arată,

Lumina dulce clară,

O, Maică prea curată

Şi pururea Fecioară,

Marie!

E foarte greu să spui în ce a crezut Eminescu. Dumnezeu ştie în ce a crezut până la capăt. Cred că n-a avut o credinţă religioasă definită. Nu rezultă nici din opere şi nici din biografie. Sigur, nu putem spune că Eminescu n-a fost creştin. Cum să spui că n-a fost creştin un om botezat? Nu putem pretinde că Eminescu n-ar fi avut viaţă spirituală. Cum să n-aibă viaţă spirituală un om de geniu? Dar n-a avut o credinţă… ştiu eu?… bine înregimentată într-o biserică, într-o dogmă. El a cochetat mai mult cu marile credinţe religioase, inclusiv cu creştinismul. Sigur că creştinismul era, prin firea lucrurilor, mai aproape – prin mediul în care crescuse, prin aerul pe care-l respira – dar să nu uităm că venea totuşi dintr-un secol XIX destul de certat cu credinţa religioasă. El era un om de formaţie germană: cocheta mai mult cu adevărurile filosofice. Avea, fără discuţie, organ metafizic, ca să spunem aşa, avea intuiţie mistică. Dar creştinismul nu era foarte bine văzut în mediile culturale ale vremii şi cu atât mai puţin creştinismul răsăritean. În articolele lui politice, din păcate, Eminescu are consideraţii extrem de înguste cu privire la iconografia ortodoxă, de pildă, pe care o compară cu chipurile înţepenite ale vechilor egipteni şi dă, ca un contra-exemplu de performanţă artistică arta asta de tip naturalist a Occidentului, pentru că asta e educaţia culturală pe care o primise şi aşa recepta el lucrurile.

„Eminescu nu este un model religios.”

Prin urmare, e un caz foarte complex. Dacă Eminescu reprezintă un model – şi reprezintă un model, fără discuţie, până astăzi în cultura românească – el nu este un model religios. El este un model cultural şi din punctul acesta de vedere nu are egal. Adică Noica l-a definit magistral când a spus că este omul deplin al culturii româneşti. Din punct de vedere religios, a fost un om în căutare şi a pus toate marile întrebări chiar dacă nu a aflat toate marile răspunsuri… E o carte foarte bine informată a unei cercetătoare italience, Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, care ne arată marea curiozitate a spiritului eminescian pentru toate problemele acestea, dar nu numai pe aria creştină, ci pe toate ariile spiritualităţilor universale. El a fost foarte atras de lumea indiană, se ştie bine că începuse să înveţe sanscrită. Pe marginea unui manuscris îşi notează teribilist: „Eu sunt budist, adică creştin ridicat la puterea a zecea!” Sigur, acum nu trebuie luate şi absolutizate afirmaţiile particulare ale lui Eminescu din cutare manuscris, din cutare poezie, din cutare articol. E un om care a spus şi aia, şi aia, avea şi el diferite stări lăuntrice, a avut şi el diferite faze ale existenţei sale şi uneori lucrurile sunt paradoxale. Deci să nu ne închipuim că dacă el şi-a notat că era „budist, adică creştin ridicat la puterea a zecea”, el chiar era budist.

Deşi la sfârşit, când îi face necrologul Caragiale, aşa îl prezintă, ca pe un budist şi ca pe o chestie de notorietate publică: „În sfârşit, marele poet s-a întors în Nirvana”, spunea Caragiale, care-l cunoscuse îndeaproape şi povestea cum îi vorbea transfigurat despre Nirvana Eminescu, de câte ori aveau momente de răgaz şi… Dar, încă o dată, tot acelaşi Eminescu ne-a vorbit şi despre vechile credinţe ale daco-geţilor, în termeni fascinanţi, despre credinţele indiene, în termeni fascinanţi; despre credinţele egiptene, în termeni fascinanţi…

Dar şi despre Biserică, „mama poporului român”…

… iar despre Ortodoxie, efectiv fără să fie un practicant, fără să fie un bisericos, ca să zic aşa – a avut în primul rând acest respect general faţă de tradiţie, în care intra de la sine şi moştenirea noastră ortodoxă.

Prin urmare, sigur că Eminescu îşi dădea seama că asta este una dintre axele istorice ale existenţei poporului român şi că trebuie respectată şi valorificată pe cât se poate. Sigur, uneori el vedea lucrurile destul de îngust. În articolele politice, el elogiază Biserica şi vede în ea un fel de… poliţie morală – aşa vedea el lucrurile! Altă dată, o numeşte cu această formulă care se ţine minte: „Maica spirituală a poporului român” – şi nu greşeşte deloc! Fără să aibă poate întreaga acoperire a adâncimilor credinţei ortodoxe…

… pe care le vede un ortodox în această sintagmă.

Sigur că da! Se întâmplă, însă, astăzi că ortodoxul vrea să afle în Eminescu ceea ce îi convine lui, şi atunci decontextualizează foarte multe afirmaţii eminesciene, foarte multe bucăţi din atelierul de creaţie al lui Eminescu şi aşa mai departe, şi le absolutizează. Şi într-adevăr, dacă pescuieşti numai aceste lucruri şi le pui la un loc…

… dacă asculţi Rugăciunea…

… sigur că da! Creezi impresia că Eminescu a fost un creştin chiar fervent, chiar un mistic – ceea ce nu e adevărat.

„Dacă sfântul nu are geniu nu e mai puţin sfânt, şi dacă geniul nu e sfânt nu e mai puţin geniu.”

Ştiţi că sunt unii care şi-au propus să-l canonizeze?!

Da, asta este o năstruşnicie care iarăşi dă seama despre confuzia uriaşă în care ne aflăm, pentru că… ce se întâmplă? Sfântul e una şi geniul e alta!

Uneori se pot suprapune, nu cred că există o contradicţie fundamentală între ele.

Sigur că da! Eu nu spun că nu există o bună întâlnire între genialitate şi sfinţenie, deşi nu avem prea multe exemple în istorie.

Capadocienii, de exemplu?

Exact! Sfântul Ioan Gură de Aur, de pildă, este un exemplu de întâlnire între genialitate şi sfinţenie. Ei, nu este cazul niciuneia dintre personalităţile acestea naţionale, literare, ale Europei post-medievale; de la… Dante, să spunem, şi până la Dostoievski.

Se răcise Europa…

Da, deci nici Shakespeare, nici Cervantes, nici Goethe nu sunt nişte modele de creştinism. Nu poţi să spui nici că sunt anticreştini, Doamne fereşte! Dar nu sunt oameni în condiţia sfinţeniei. Şi dacă nu s-a ridicat problema sfinţeniei pentru un Dante Alighieri, care a fost poet prin excelenţă religios, puternic impregnat de toată dogmatica catolicismului; dacă nu s-a ridicat până la sfinţenie Dostoievski, care ştim ce adâncimi mistice are în proza lui, este oarecum deplasat să pui problema sfinţeniei lui Eminescu! Sfântul e una şi geniul e alta! Şi dacă sfântul nu are geniu nu e mai puţin sfânt, şi dacă geniul nu e sfânt nu e mai puţin geniu. Nu trebuie să încurcăm lucrurile! Trebuie să înţelegem că Eminescu este un model cultural, iar din punctul ăsta de vedere avem foarte multe lucruri de învăţat de la el, e mereu viu şi mereu actual.

Ca să despărţim puţin apele: cum caracterizaţi geniul şi cum caracterizaţi sfântul?

Geniul se defineşte în special prin fascinaţia creaţiei artistice, deci este omul care vrea să creeze şi să desăvârşească întru creaţie. Cum zice Eminescu: „eram copilul nefericitei secte ce are sete-adâncă de formele perfecte”. Deci el se mişcă cumva în domeniul istoriei, în aici şi acum, dar vrea să aducă posibilităţile creatoare ale spiritului uman şi cunoscătoare ale spiritului uman la desăvârşire. Sigur, să se măsoare cu toate marile adevăruri, are fascinaţia asta a frumosului dus până la desăvârşire şi aşa mai departe. Sfântul e altceva. Sfântul are o relaţie specială cu Dumnezeu, al cărui scop se aşează dincolo de lumea aceasta – mântuirea, şi care consideră că şi cultura este una dintre deşertăciunile acestei lumi, care poate să fie utilă, uneori…

… sau transfigurată, în ultimă instanţă!

Sigur că da! Dar în orice caz nu poate să fie preponderentă în existenţa duhovnicească a omului. Deci sunt alte repere.

Deci, nu se exclud una pe alta genialitatea şi sfinţenia, dar se întâlnesc foarte rar şi, în orice caz, din ceea ce ştim despre Eminescu – din ceea ce a lăsat Eminescu scris, şi a lăsat, Slavă Domnului! – constatăm că el a avut o relaţie aproximativă cu creştinismul şi cu Biserica. Sigur, sunt o serie de poezii care susţin această teză, cum ar fi cele pe care le-am pomenit.

Câteva precizări foarte interesante, contextuale… de pildă, despre faimoasa Rugăciune. Călinescu, care a cercetat foarte îndeaproape manuscrisele eminesciene, a făcut următoarea constatare: că primele strofe care vor deveni viitoarea poezie Rugăciune sunt scrise imediat după ce Eminescu îşi transcrie din limba latină Ave Maria. Deci este o versificaţie sub sugestia acestei rugăciuni, care i-a plăcut foarte mult, şi-a notat-o şi a încercat să facă şi el în limba română şi Eminescu era genial! Încă o dată, el tot ce făcea era fascinant! Deci, că vorbea de Maica Domnului din perspectivă ortodoxă, că vorbea despre spiritualitatea indiană, că vorbea despre… ştiu eu?… spiritualitatea geto-dacă, e la fel de fascinant. Sigur, uneori el a nimerit struna creştin-ortodoxă, şi de data asta a nimerit-o şi a nimerit-o bine, e o capodoperă!

Chiar şi pentru o rugăciune, te regăseşti în ea, poate să fie pusă într-un ceaslov fără niciun fel de problemă!

Sigur că da! Geniul lui nu se dezminte! Dar, încă o dată: miza nu este religioasă pentru Eminescu ci a fost o miză estetică. De altfel, Sextil Puşcariu, în Limba Română, face o magistrală analiză eufonică a poeziei şi arată că este una dintre cele mai mari realizări, din punctul ăsta de vedere, din istoria poeziei româneşti: o performanţă estetică extraordinară, în care latura religioasă a fost un pretext. Şi de multe ori, la Eminescu, latura religioasă e pretext, e un motiv de la care pleacă sau pe care brodează, liber, cu fantezia artistului; adevărata lui miză e poezia. El vrea să scoată din tot poezie. El pe asta pariază. Cu asta trebuie măsurat, nu trebuie măsurat cu dogmatica în mână. Că dacă îl măsori cu dogmatica în mână, atunci te cruceşti câteodată de ce spune Eminescu…

Bine, dacă tot au propus unii să fie canonizat, mai trebuie măsurat şi cu dogmatica în mână, pentru a-l aduce la adevărata măsură, vizavi de acest aspect.

Nu, pentru că e o măsură străină lui, pe care el nu şi-a asumat-o. El n-a vrut să fie un teolog, n-a vrut să fie un poet religios. A evitat să fie şi un om bisericos, ca să spunem aşa.

Practicant, cum zicem noi.

Practicant, desigur, deşi în familie avea multe rude la mănăstire, mai ales din partea mamei lui, Raluca Juraşcu.

„Eminescu nu primeşte în familie o educaţie religioasă.”

El însuşi mergea pe la mănăstire.

Mergea… avea momente când era mai sensibilizat în funcţie de stările lui sufleteşti, momente în care, mă rog, uita complet, momente în care simţea nevoia să se apropie… se manifesta paradoxal! Cu Veronica Micle, de pildă, hotărâseră cu destulă lejeritate să se căsătorească, dar să se căsătorească în religia catolică, unde divorţul, după aia, este imposibil sau, în orice caz, foarte dificil. Nu era o problemă, deci, pentru ei, ca de dragul acestei idei, să se convertească confesional. Şi, de altfel, Eminescu a avut o soră care, măritată cu un ofiţer austriac, a trecut fără nici o problemă la catolicism. Interesantă e şi familia lui Eminescu – o familie care, sigur, a avut şi reprezentanţi care au fost foarte aproape de biserică, unii dintre ei chiar preoţi şi călugări, călugăriţe mai ales, dar în acelaşi timp trebuie să nu scăpăm din vedere că din toţi fraţii lui Eminescu, niciunul nu a căutat spre cariera preoţească. Vreo doi s-au vrut doctori, unul inginer…

Dar aveau o capelă a familiei!

Era în tradiţia micilor familii boiereşti să aibă şi o capelă, şi atunci ei au cumpărat o capelă a Ipoteştilor, şi au mai dres-o, acolo, şi se chema că sunt integraţi în această tradiţie. Tatăl, care era un mic boiernaş foarte practic, avea respect pentru biserică. Spune Călinescu: „Stătea drept la Liturghie”…

Era totuşi moldovean!

Da, avea deci un respect formal pentru religie, dar, mă rog, nu mai mult. Şi Eminescu nu primeşte în familie – straniu! – nu primeşte o educaţie religioasă. Deci el pescuieşte mai mult din ce-a auzit în jur, din folclor foarte mult – dar folclorul să nu uităm că, de multe ori, are un creştinism destul de aproximativ.

„Eminescu n-a fost nici cum vor să-l scoată unii… un ateu sau un demonic.”

Păgân, de multe ori…

Ceea ce-l fascinează pe Eminescu mai mult sunt eresurile populare, le şi cântă în poeziile lui. Dar el nu-şi punea problema asta, a purităţii unei credinţe din punct de vedere dogmatic, ci simţea că este un orizont de spiritualitate căruia trebuie să-i răspunzi, cu care trebuie să intri în contact. Şi asta a făcut-o toată viaţa, într-un fel sau altul, cu mijloacele lui: ale artistului, ale poetului, ale omului de geniu. Nichifor Crainic, de pildă, are o carte interesantă: Spiritualitatea poeziei româneşti. El a fost reprezentantul revistei Gândirea, care avea o linie ortodoxistă, şi-i plăcea foarte mult să demonstreze că poporul român este profund ortodox şi i‑ar fi căzut foarte bine ca Eminescu să slujească acestei teze. Şi atunci s-a gândit, a făcut nişte eforturi disperate să arate că Eminescu a fost totuşi poet creştin. Şi încearcă chiar în poemul Luceafărul să scoată un scenariu creştin, destul de chinuit, identificându-l pe Hyperion cu Arhanghelul Mihail…

De ce ar cere Arhanghelul Mihail dezlegarea de „greul negrei veşnicii”? deci, dacă intrăm în probleme de rigoare dogmatică, ne împotmolim! Pe urmă, sunt manuscrisele eminesciene care mărturisesc tot procesul de creaţie a Luceafărului. Se gândise la toate miturile din lume: la Orfeu, la miturile indiene, la toate miturile platonice – e în manuscrise! Formula de adresare către Hyperion era „Daimone”, în manuscrise, probabil ca să nu dea naştere la interpretări hazardate, a scos apelativul ăsta.

Daimon în sensul platonic, nu?

În sensul platonic mai degrabă, da. Nici o clipă în aceste manuscrise, în acest proces de elaborare a Luceafărului nu există vreo conotaţie creştină, nici măcar ca teză de lucru. Iar Eminescu a spus foarte clar ce a vrut cu această poezie şi de unde se trage ea: a pornit de la un basm românesc tradus în nemţeşte – Fata în grădina de aur – şi i s-a părut că povestea omului de geniu se acoperă foarte bine cu tot scenariul Luceafărului: omul de geniu este un nefericit, mă rog, care este neînţeles şi aşa mai departe, nici capabil să fie fericit, nici să fericească pe cineva. Şi atunci, singura soluţie este însingurarea în conştiinţa propriei lui genialităţi: nemuritor şi rece. Este de fapt idealul invulnerabilităţii la mediu din religiile hinduse. Nemuritor şi rece asta înseamnă: această invulnerabilitate la mediu, adică a te ridica deasupra tuturor deşertăciunilor lumii acesteia.

Domnule Codrescu, e clar deci că nu a fost un credincios ortodox, e clar că n-a fost unul practicant…

Aş vrea să mai fac însă o menţiune: n-a fost nici cum vor să-l scoată unii… un ateu sau un demonic. Că unii – comuniştii – s-au străduit să-l scoată ateu, prevalându-se de Împărat şi proletar şi de alte câteva poezii. „De e sens într-asta, e‑ntors şi ateu, Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu” este celebrul vers de care s-au prevalat ei… sau s-a încercat să se demonstreze că ar fi un reprezentant al demonismului de tip romantic. Sigur, poezia romantică cunoaşte acest demonism dus până în vecinătatea satanismului, de la cei mai timpurii romantici, până la cei mai târzii, ca Baudelaire. Nici asta nu este Eminescu! Eminescu este un om care are măsura în toate. Şi dacă în poezie îşi permite anumite libertăţi, ca orice poet, atunci când scrie în presă, în articolele lui politice, are conştiinţa că e pedagog naţional şi are foarte multă grijă să nu smintească lumea.

În vremea aceea, Biserica era şi o valoare mai adânc înrădăcinată decât astăzi.

Nu era mai adânc înrădăcinată decât astăzi! Ăsta este un lucru pe care trebuie să-l spunem şi trebuie să-l punem pe Eminescu în contextul lui corect. Secolul al XIX-lea românesc a fost un secol extrem de desbisericit.

Poate că în oraşe. Mă îndoiesc că populaţia rurală, care alcătuia marea majoritate a populaţiei, era aşa.

Eu nu spun că populaţia rurală era mai bisericoasă decât populaţia urbană. Dar nu era un creştinism performant, îndrăznesc să spun. Nici mănăstirile nu erau grozave… Învăţământul teologic era practic împotmolit într-un fel de scolastică după modele apusene, marii noştri intelectuali erau rupţi de biserică şi chiar certaţi cu biserica – păi, să-i luăm pe toţi reprezentanţii mari ai „Junimismului”: Maiorescu era ateu, Creangă – popă răspopit, Caragiale – un miştocar…

Totuşi, Caragiale credea sincer.

Avea şi el respect pentru Biserică. Deci, mă rog, nu era un cadru în care Eminescu ar fi făcut figură separată prin faptul că era superficial în materie de religie. Toţi erau aşa. Şi de aceea, performanţa extraordinară a generaţiei noastre interbelice, care a reuşit să revigoreze tradiţia noastră ortodoxă, să dea un duh nou şi mănăstirilor şi culturii şi aşa mai departe, este extraordinară, având în vedere acest deşert care a fost înainte. În secolul XIX în schimb am avut oameni de cultură performanţi, dar din punct de vedere religios, duhovnicesc, am stat prost. Şi Eminescu, mă rog, este cumva şi o victimă a acestui context bio-istoric, ca să spunem aşa. Trebuie să ţinem seama şi de biografia lui, nu?

Şi de locul unde a fost educat: Cernăuţi, Viena…

Sigur, cum şi-a făcut omul educaţia. Acuma ştim, cultura germană este oarecum fundamental certată cu creştinismul şi mai ales la vremea aia de confuzii iluministo-romantice. În schimb, pe latura cealaltă, culturală, este absolut fascinant Eminescu şi este păcat că nu mai reuşeşte să fie valorificat de generaţiile noi care, în primul rând, nu-l mai citesc!

Au alte probleme…

Deci, discutăm foarte mult despre Eminescu, îl invocăm, dar îl citim foarte puţin şi nu încercăm să intrăm în adevărata ţesătură a spiritului lui, ca să putem să-l ducem mai departe. Suntem certaţi cu Eminescu, într-un fel. Şi mă gândesc dacă nu cumva asta e o atitudine predilectă faţă de marile personalităţi. Las puţin cazul lui Eminescu şi mă refer la un caz mai apropiat, cel al părintelui Dumitru Stăniloae. Părintele Dumitru Stăniloae, un teolog extraordinar de important al secolului XX, îl invocăm, ne lăudăm cu el, suntem ţara lui Dumitru Stăniloae, dar foarte puţin am făcut pentru memoria lui Dumitru Stăniloae. Foarte puţine cărţi redutabile despre Dumitru Stăniloae au fost scrise de români. Primele monografii care i-au fost dedicate le-au făcut străinii – polonezi, italieni… Este… nu ştiu… ne-am învăţat să nu ne valorificăm valorile, ci numai să le invocăm! Şi credem că dacă le invocăm e de ajuns. Şi sigur că în felul acesta se creează o atmosferă de superficialitate. Şi de multe ori ajungem să ne duşmănim între noi şi să ne batem pe invocaţi – adică: „N-am citit nimic, n-am meditat asupra lucrurilor, dar părerea mea este că Eminescu este aşa! Şi dacă tu spui că Eminescu nu e aşa cum îmi place mie să fie, atunci ţi-arăt eu ţie!” – cam ăsta e nivelul discuţiilor care se poartă. Şi de aici un conflict nefericit care a apărut între oamenii de cultură şi tabăra ortodoxă pe tema aceasta, a sfinţeniei lui Eminescu. Taberei ortodoxe i se pare că dacă afirmi că Eminescu n-a fost un model de creştin, îl lezezi pe Eminescu. Nu-i adevărat!

„Eminescu e un model de limbă, e un model de gândire filosofică, e un model de conştiinţă creatoare, e un model de rectitudine interioară.”

Şi că lezezi Biserica!

Şi că lezezi Biserica! Ce se întâmplă? Se încearcă o suprapunere forţată a lucrurilor. De ce? Pentru că judecata simplistă este aceasta: Dom’le, este adevărat că spiritualitatea românească este puternic impregnată de ortodoxie şi se caracterizează prin ea? Da! Este adevărat că Eminescu este reprezentativ pentru spiritualitatea românească? Da! Atunci nu se poate ca Eminescu să nu fi fost ortodox! Şi dacă n-a fost, îl facem noi! Ei, trebuie să ne învăţăm cu aceste distincţii cu discernământ, trebuie să înţelegem că nici o mare personalitate culturală nu poate să fie reprezentativă din toate punctele de vedere pentru o spiritualitate. Oamenii au şi ei determinările lor psiho-biografice, care le îngustează aria. Eminescu e reprezentativ în foarte multe privinţe, nu? Ei, nu şi în privinţa asta! E un model de limbă, e un model de gândire filosofică, e un model de conştiinţă creatoare, e un model de rectitudine interioară – păi, n-a fost suflet mai pur ca Eminescu!

Şi mai bătăios pentru neamul lui.

Da! Un om care n-a făcut niciun compromis, niciodată – major, vorbesc! A avut o linie de rectitudine interioară extraordinară. Deci asta ar trebui învăţat de la Eminescu, pentru că astea-s chiar chestii reale, şi care se verifică şi-n viaţa, şi-n opera lui. Nu trebuie să umblu după fantasme care mi-ar fi mie foarte convenabile şi plăcute, dar care nu au de-a face totuşi cu realitatea.

3 Comments

  1. ghitacati 7 noiembrie 2015

    Credinta nu se impune,se simte…

    Răspunde
  2. Floriniubitul 5 martie 2016

    Da Credinta nu se impune ci ea se simte.. dar in funcie ce simte omul asa se exprima pentru caci ce este in inima omului aceea spune.. sau oarecum ii era rusine sa scrie macar..caci el este un poet / om care crede In Dumnezeu..! „Cine se rusineaza de Dumnezeu inaintea oamenilor, si Dumnezeu se va rusina de el inaintea Imparatului cerului cerului” asa caci a marturisit prin scris caci nu crede in Dumnezeu / Divinitate… , Eu consider caci sa lepadat de Dumnezeu. Bine inteles.. Dumnezeu le stie pe toate mai Bine de cit noi !..

    Răspunde
  3. Aparaschivei Toader 3 ianuarie 2019

    Imi atrage atentia antiteza:
    Mantuitorul ne-a invatat sa incepem rugaciunea model cu SFINTIREA NUMELUI TATALUI
    Eminescu clar s-a lepadat de insusi acest termen.
    Ce spune Sfanta Scriptura Ortodoxa despre acesta fapt:
    Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.

    Răspunde

Leave a Comment Floriniubitul Cancel Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Next Up