LOADING

Type to search

Editoriale

Înălţarea duhului adolescent

Share

Mă rog azi, de Înălţare, ca iubirile nerezolvate ale adolescenţilor să se transforme în iubire de toată lumea: de colegii lor (cu care bătăile nu contenesc), de profesori (trataţi cu huo), de părinţi.
Nu îngădui, Doamne, ca satana să le murdărească esenţa iubirii, cu care Tu i-ai înzestrat, căci încă sunt curaţi, nu îngădui să le transforme sentimentul de care clocoteşte inima lor, în ură de cei din jur sau, şi mai rău, în perversiune.
Nu mă tem s-o îmbrăţişez pe fetiţă, chiar dacă se lipeşte senzual de mine. Eu nădăjduiesc în transformarea acestei iubiri întru curăţie. Freud a scris că există acest fel de atracţie, dar nu a prescris-o în niciuna din terapiile lui.
Ieri, privind un documentar bbc despre iubirea dintre o căţeluşă şi un pui orfan de căprioară, alăptat mai întâi, apoi devenit prieten pe viaţă, înţeleg cum trebuie să mă port cu fetiţa, fără teama de o atracţie nefirească din partea ei: trebuie să mă las îmbrăţişată, muşcată de falcă, atinsă cu orice parte a corpului. Este ca încolăcirea gâtului între două specii diferite, care au trait cândva o relaţie maternă, ca prietenia pe viaţă dintre căţeluşa cenuşie şi frumoasa căprioară, care vine din adâncul pădurii de două ori pe an, să o viziteze pe prietena ei de alt neam şi rămân trei-patru ceasuri împreună. Nu-şi ating sexul, nu se încalecă, numai stau împreună. Şi doar sunt animale…
Pentru fetiţa adolescentă, eu sunt o specie diferită, sunt bătrână. Dar dacă ea vrea să mă îmbrăţişeze, lipindu-se cu totul de mine, trebuie să rezist oricărui impuls de respingere (destul a fost părăsită şi respinsă în copilăria mică), să nu mă tem de tentaţii (căci eu nu cred în existenţa acestui fel de atracţie între persoane de acelaşi sex), ci să o las să mă călărească pre cât vrea, copilăreşte.
Sunt calul ei de joacă, nu partenera ei. Să n-o ameninţ cu focul Sodomei, ci să-i explic că eu îi răspund la afecţiune, doar cu sufletul, a cărui energie vreau să o simtă, ca ploaie de har, ca sentiment cuantic de înaltă frecvenţă. Să încerc să dezvolt în ea tânjirea după acest fel de iubire, nu după cum este predată în work-shopuri despre diversitate.
Încerc uneori s-o laud pentru fleacuri, cu dragoste, iar ea îmi răspunde brutal, respinge cu neînţelegere această dragoste vocală, precum eu resping expresia corporală a iubirii ei.
Din când în când, demonul vorbeşte în ea, adică fetiţa vorbeşte singură, acuzându-ne, bănuindu-ne că vrem să-i interzicem o plăcere la care consideră că are dreptul, ca multe dintre colegele ei (petrec împreună destule ceasuri din zi, ca exemplul lor să aibă impact). Nu intru în conversaţie cu ea atunci.
Sunt crize aproape zilnice de ură faţă de noi. Le suport până trec. Iubire excesivă, ură excesivă.
Alaltăieri, un sfânt Maslu unde apare preotul cel supărat pe biserică, după trei săptămâni de absenţă, începând slujba mai devreme, ceea ce îl face pe pr.F.M. să se încrunte puţin, iar pe preotul cel tânăr, venit la fix, să rămână fără veşmânt şi să stea afară, pentru primirea lumânărilor, neluat în seamă de nimeni. Îmi vine să merg la el şi să-i cer binecuvântare, fiindcă mă doare felul în care lumea trece pe lângă el, preferând să depună acatistul în cutia lumânăresei, cea cunoscută de toţi.
Îl privesc mult, din locul meu de pe băncuţă şi ştiu că este preot, după felul în care face crucea la anumite fraze din Evanghelii, cu o încordare din tot corpul, sportiv cumva şi plin de bucurie. Este atât de tânăr, aproape adolescent, doar barba şi ochii plini de iubire părintească îl reaşează în maturitatea vârstei lui, a slujirii lui. El aşteaptă să-i primească pe ultimii veniţi la maslu, dar fiindcă nu este recunoscut, se întoarce cu faţa spre uşa altarului şi se roagă.
Când nimeni nu are nevoie de mine, Doamne, eu al Tău sunt.
Şi în asta sclipeşte, chiar fără veşmânt, preoţia sa.

Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *