Inocenţa – o precocitate genială

DSC_0866 (12)

Să fie cuminţenia o trăsătură vrednică de batjocură? Unii ar numi-o sărăcie cu duhul, dar eu cred că este numai inocenţă în forma cea mai pură, suflet curat care nu consimte nicicum să se lumească. E greu să înţeleg de ce o asemenea făptură, care nu supără pe nimeni, stârneşte altor copii dorinţa de-a o smulge haloului ei de pace (ia uite autista!), de-a o îmbrânci şi compromite.

Citeam într-o seară, în vremea marilor dureri osoase, din sfântul Teofan Zăvorâtul: „Nu te înstrăina de ceasul morţii, oricând poate fi ceasul tău. Gândeşte-te că Îngerul deja a fost trimis; vine şi se apropie. Apoi, gândeşte-te bine ce va fi cu tine la vremea morţii şi după aceea.”

Epuizarea durerii era atât de mare, adierea morţii atât de răcoritoare şi plină de pace, că nu voiam decât să fiu lăsată în pace să o simt, nu să-mi fie alinată. Dar a venit copilul şi s-a rugat de mine să nu-l las singur în lumea aceasta şi Îngerul morţii l-a auzit, a închis cartea pe care o citea la rândul său, aşteptându-mă să fiu gata şi s-a îndepărtat, fiindu-i milă de copil. Odată cu fâlfâirea aripilor lui au dispărut şi durerile, care nu erau ale vreunei boli, ci durerile desprinderii sufletului de corp. Am căzut în somnul cel mai adânc, iar în zori ne-am trezit sprintene amândouă, grăbind spre şcoală.

Acest Înger al durerii şi al desprinderii de lume, adică de mine însămi, m-a mai vizitat, dar de fiecare dată a lucrat în altă parte de corp. Nu este vina lui, a competenţei sale chirurgicale, că durerile persistau alteori mai mult. Era doar ataşarea mea prea mare de o plăcere lumească, de o făptură dragă şi neajutorată în acel moment sau de orgoliul voii mele, a dreptului pe care îmi închipuiam că-l am, ţinându-mă prea tare de scenariul imaginat pentru viaţa mea.

Pot spune că în prima jumătate a existenţei, durerile corpului aveau sens pedagogic: Să nu mai faci, da?! Acum, toate durerile au sensul desprinderii: Hai odată, cât mai pierzi vremea pe aici… Oricât de convingător mi-ar vorbi Îngerul, devenit prietenul meu după atâtea vizite, gândul la copilul nepregătit pentru lumea aceasta mă tot întoarce înapoi.

„Uşile milostivirii lui Dumnezeu sunt deschise, dar să ştiţi că la acestea se ajunge prin altele – uşile îndurerării şi frângerii inimii”, mai spune sfântul Teofan Zăvorâtul.

Simt frângerea aceasta a inimii, legată de fetiţă, gândindu-mă la şansele ei de supravieţuire într-un mediu străin, fără iubire. Nu mă văd mai grozavă decât alţi oameni care ar îngriji-o într-o familie. Ştiu doar că nimeni n-ar accepta ca viaţa proprie să-i devină un furnal care produce necontenit iubire, pentru ca acest copil să şi-o poată suporta pe a sa. Este destul să o las puţină vreme singură, ca lumea să-şi arate răutatea, gata să o distrugă. Acest copil nu este capabil de viclenie, iar contactul ei cu cei care au evadat din învelişul lor îngeresc devine tot mai dureros.

T. era prietenă cu cei trei copii buni ai doamnei doctor. Au stat împreună lângă cubul de sticlă al lumânăresei şi au desenat. Apoi a venit şi Roberta, cea al cărei frăţior mic poartă veşminte ca ale preotului şi duce anafura în altar. T o admiră pentru felul în care se ridică pe vârfuri, închizând ochii, atunci când sărută icoana mare a sfântului Ioan Botezătorul, de parcă n-ar fi decât ea şi Sfântul acolo. Asta iubire, gândise fetiţa.

O biserică are întotdeauna cotloane paradoxale, preferate de copii, care simt nevoia să fie împreună şi să se roage, mai la distanţă oarecum de părinţi. O rugăciune în care joaca, tabieturile lor, scrisul şi desenatul în linişte, se continuă aproape ca la şcoală.

În ziua aceea, în timp ce strana cânta, „fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”, un copil sprinţar a spus:

-Hai să ne întrecem!

-Nu putem aici, că deranjăm, a răspuns Sofi cea cuminte (la cinci ani ştie ce vrea să se facă: va fi călugăriţă! Şi dacă o vezi cum se concentrează îndelung în rugăciune, aproape că o crezi…)

-Tu nu ştii decât să alergi? Hai să-L „facem” pe Dumnezeu!

Astfel, T. L-a desenat pe Iisus, în jilţul Slavei Sale, Ilinca a conturat doar o Faţă, iar Ioan, ajuns ultimul la Sfânta Liturghie fiindcă e puturos, a scris un singur cuvânt: prescură. Roberta, fără inspiraţie în clipa aceea, şi-a mototolit foaia, alegând să jurizeze:

-T. este un geniu! a declarat ea pe loc, dar Ioan s-a revoltat:

-Eu sunt cel mai bun fiindcă vă fac să râdeţi! şi a tăiat câteva litere din cuvântul prescură, ca să sune urât.

T a continuat să adauge detalii desenului ei, neatentă la micile chicoteli.

-Roberta, dă pagina mea, s-o ducă T. doamnei preotese, ca să decidă ea cine e mai bun dintre noi.

T. a luat automat foaia, care avea formatul unui pomelnic (mai dusese şi altă dată asemenea hârtii, la rugămintea unor bătrâne) şi a făcut „ascultare”.

Toţi copiii râdeau. Doamna preoteasă s-a înroşit toată, gata s-o urechească pe T, dar văzându-i privirea inocentă şi ţinuta demnă a ezitat. Apoi a zărit grupul de hohotitori de pe margine şi a înţeles.

-Cine a scris asta?

T. habar n-avea. Atunci Roberta a venit în fugă, în ajutorul celei sărăcuţe cu duhul, care tăcea.

- Ioan a scris, mărturisi ea Adevărul (asta era lucrarea ei de concurs, că la pictură nu se pricepea; acesta era Chipul lui Iisus din inima ei).

Apoi a alergat să-şi caute mama, să se lipească de ea, căci o speria răutatea şi râsul prostesc al copiilor.

Slujba duminicală se terminase şi copiii au ieşit, ca de obicei, să se afunde în zăpadă. T alerga spre ceilalţi cu încântare, când o izbi glasul plin de forţă al lui Ioan:

-Nu vă jucaţi cu ea, e o turnătoare!

Roberta plecase, dispăruse singurul martor al nevinovăţiei sale. Se aşeză în zăpadă şi începu să plângă. Nici măcar nu cunoştea sensul acelui cuvânt defăimător, strigat împotriva ei. Percepuse doar ura din glasul copilului, care o despărţea de ceilalţi. Şi nu avea altă vină, decât că desenase cel mai frumos.

Inocenţa nu este o însuşire obligatorie a copilăriei. Este precocitatea genială a unui suflet de-a înţelege, cu mult înainte de moarte, că merită să rămână curat.

Elena Frandeş

id33_xximages
Elena Frandes

3 comments on “Inocenţa – o precocitate genială

  1. Marius Matei februarie 14, 2014 at 10:54 - Reply

    Ingerul mortii nu numai ca a fost trimis, dar ne si avertizeaza asupra redobandirii inocentei pierdute. Ignorarea semnalului angelic permite gustarea (cu pofta) din otrava. Despatimirea este o conjugare a harului cu lucrarea noastra. Asta poate include suferinta. Dar sa nu asteptam o boala incurabila sau un divort ca sa ne revenim. Inocenta este demascata ostil de lumea din jur, dar este singura naivitate mantuitoare. Nici nu concepi raul, nu numai ca nu il savarsesti. Sa fim copii zi de zi, nu doar pentru inca o zi…

  2. admin februarie 14, 2014 at 11:05 - Reply

    Așa este părinte, bine ar fi să nu așteptăm ca doar suferința să ne pună din nou pe calea inocenței. Acea cale spre Lumina originii noastre – Dumnezeu. Din păcate cei mai mulți, numai trecând prin turbulențele vieții se trezesc la adevărata viață și la ceea ce este important pentru noi ca ființe. Oricum, ceea ce este cel mai frumos și greu de redat în cuvine este imensa bunătate a Domnului de a ne ierta în orice moment, atâta timp cât noi ne căim, puterea Lui nemărginită în dragostea ce ne-o poartă.

  3. Elena februarie 18, 2014 at 17:22 - Reply

    Multumesc pentru sfat, parinte. Mi-e dor de eseurile sfintiei voastre.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.