LOADING

Type to search

LA RACLA SFINTEI PARASCHEVA: IZBĂVIREA UNUI COPIL DE OBRĂZNICIA DRĂCEASCĂ

Editoriale

LA RACLA SFINTEI PARASCHEVA: IZBĂVIREA UNUI COPIL DE OBRĂZNICIA DRĂCEASCĂ

Share

Porumbeii uriaşi, cu cioc acvilin, cuibăriseră în balconul pustiu peste vară şi acum aveau pui cu caş la cioc, zdraveni însă cât un porumbel obişnuit. Parcă mi i-a trimis Domnul, în locul celor doi copii mari, care ne-au părăsit în iunie, fără nici un motiv.
Deşi a stat închisă, ca toate celelalte, camera pruncuţului pare aerisită, fiindcă în ea respiră icoanele. Până atunci adăstaseră vraf (nu rezistam impulsului de a cumpăra o nouă icoană, deşi n-aveam unde să o expun), dar acum am înconjurat strâns cu ele pereţii, le-am dispus în registre, oferindu-le o încăpere numai lor. Nu ştiam că pentru clipa asta le strâng.
Prezenţa densă a icoanelor exclude regretul absenţei celor trei copii ai noştri. Al patrulea, motivul posibil al plecării lor, s-a reîntors din vacanţă cuminţit. Răutatea i-a secat aproape complet, după ultima împărtăşanie. A fost ideia genială a părintelui care m-a spovedit lângă racla Sfintei Parascheva, să-mi dea acest canon: să aduc la impartasanie fetiţa care nu lăsa zi de la Dumnezeu, fără să mă insulte, făcând numai voia ei.
-Dar părinte, are treisprezece ani, ar trebui spovedită, iar ea nu-şi recunoaşte niciodată greşelile. Ne face cu obstinaţie, la toţi, viaţa de iad. Mama ei a părăsit-o de două ori, intr-atat nu şi-a mai suportat copilul. Şi dacă o mamă nu suportă, atunci cine?! Dar cineva trebuie s-o crească pe obrăznicătură. O ţin eu, doar că sunt la limită, abia mai îndur, viaţa mea a devenit foarte grea lângă dânsa. Îmi provoacă dureri de inimă, despre care parcă simt că sunt cele de naştere Dincolo. Nici nu mă mai plâng fratelui meu doctor, ca nu cumva spaima lui şi dorinţa de a mă ajuta să împiedice lucrul îngeresc al desprinderii. Părinte, vă cer împărtăşania pe patul de moarte!
-Şi Ştefan cel Mare şi sfânt venea la Daniil Sihastru, să i-o ceară, înainte de fiecare luptă. Aşa te afli şi tu, între războaiele vieţii. Dar fiindcă mi-o ceri, ţi-o dau. Mai spune-mi de fetiţă.
-E rea ca un drac, părinte, cum să o duc la sfânta împărtăşanie? Ce mărturisire poate face un asemenea copil cu totul neascultător; de ce să ia necuvenit Sângele Domnului?!
-Tu numai ad-o, restul nu e treaba ta.
Am simţit apăsarea canonului.
De câte ori încercasem, de capul meu, să o duc la spovedanie, reuşeam până la o vreme, apoi vedeam cum nu poate îngenunchia în faţa părintelui, cum cedează mereu rândul altcuiva, cu o politeţe care nu-i stătea în fire, ca s-o ia până la urmă binişor, spre ieşirea din biserică…
De data asta, mi-a venit un ajutor nesperat: printre penitenţi se afla şi prietena mea S, la care fetiţa mea ţine foarte mult, ştiind că i-a murit un copil. Stăteam în strană, când copila ajunsese în faţa părintelui. Şi numai ce o văd cum se întoarce şi vine, ca sub hipnoză, spre ieşire. Mă reped spre S, implorând-o:
-Te rog, ajută-mă, ia copilul de mână şi condu-o la spovedanie, nu o lăsa să plece! De mine nu ascultă, dar pe tine nu va îndrăzni să te repeadă.
Binecuvântată prietenă din copilărie, ai fost parte din minune! Atât de blând i-ai înconjurat umerii, cu atâta iubire ai privit-o, ca pe copilul tău pierdut cu ani în urmă, strecurând fetiţa cea rea sub patrafir. Acolo, ea a recunoscut pe loc că nu-şi ascultă părinţii.
I-a fost permisă împărtăşirea, iar eu m-am ruşinat de bănuiala mea, că Iisus n-ar putea să ierte prea-multa neascultare a unui copil (cât de multă poate fi până la urmă, ca să se compare cu Dragostea Lui?), un copil rănit de răutatea lumii acesteia, de colegii de şcoală, de trădarea celei mai bune prietene, de prea multele părăsiri.
De atunci, zi după zi, limbile şarpelui cuibărite în glasul ei se uscau, încetând să-i mai moduleze voci şi comportamente agresive. Au mai trecut nouă, poate zece zile şi fetiţa s-a vindecat complet de obrăznicie.
Insolenţele ei şi-au avut rostul întru smerirea mea: să rezist la provocarea mâniei, să înghit ofense, nedreptăţi şi ingratitudini, fără să icnesc măcar, îngropându-le în nisipul tăcerii (n-o mai param nici sotului meu, nici altora). Şi sfinţilor mucenici de la Aiud le-am cerut ajutorul (într-atât se asemăna cu pătimirea lor obstinaţia, grosolănia prigonirii nedrepte la care mă supunea zilnic acest copil), îi rugam să pot îndura până la capăt, să nu trimit copilul altcuiva, care să n-aibă milă, folosindu-l poate în scopuri nemernice, pretins educative.
După minunata şi nesperata împărtăşire a fetiţei, viaţa mea s-a schimbat, durerile de inimă au dispărut. Privindu-i în urmă obrăzniciile, descopăr că aproape le-am uitat sau poate că nu vreau să le aştern în cuvinte, ca nu cumva pomenirea lor să lucreze ca neiertare şi să refacă demonul, rupt în bucăţele de preasfinţitul părinte duhovnic şi de Sfânta mea protectoare.
Bucură-te, sfântă Parascheva, mult-folositoare! Bucuraţi-vă, sfinţi mucenici de la Aiud, că aţi redat copilăria unui mic suflet, muncit de demoni, ajutându-l să scape de ei. Căci vă erau prea-bine cunoscuţi. Îi puteaţi numi, le puteaţi porunci să iasă din ea. De data asta, voi ii puteati trimite si incuia in temnita din adanc.
Slavă lui Dumnezeu, pentru sfinţii ştiuţi şi neştiuţi pe care ni i-a dăruit spre ajutor, întru mare Mila Sa!

Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *