Le-am dat voie!

Da, noi le-am dat voie! Noi le-am permis prea mult! De fapt, totul. I-am lăsat să pătrundă din nou în viaţa noastră, să ne invadeze intimitatea. Tot noi le-am îngăduit să ne inducă sau chiar să ne conducă discuţiile, trăirile, ba chiar şi somnul cu visele lui. Au intrat perfid, ca o lamă de cuţit până şi în familia noastră, dezbinându-o. Ne-au minţit pe noi, s-au minţit între ei, s-au minţit şi pe ei înşişi, ne-au înşelat (a câta oară?) încrederea.

Politica asta şi personajele ei parcă au stat, o vreme, la porţile caselor şi gândurilor noastre. Însă toată şleahta de înşelători şi măscărici travestiţi în politicieni, încă de acum un an de zile, parcă a înnebunit. Simţind mirosul sângelui puterii, personajele cu pricina au dat năvală. Mai întâi digital, în studiourile televiziunilor „de ştiri” (care ştiri, oameni buni? Bârfa mediatizată, atacul josnic, intoxicarea pe faţă, ameninţările voalate, şantajul indus – astea sunt ştiri?).

Apoi s-au lăsat presaţi, fără icnete, între tamburii rotativele marilor cotidiane şi revistelor „cu politologi”, transformând şi hârtia de ziar în hârtie igienică. Aceleaşi duhuri cu uimitoare abilităţi de metamorfozare şi de recompunere s-au „ridicat” pe undele hertziene, bântuind talk-show-urile staţiilor cu acoperire naţională, locală sau de nişă, după caz.

Tot ele, duhurile acestea aproape fără consistenţă umană prin ubicuitatea lor publică, au împânzit spaţiul virtual al internetului sub forma unor bannere flickăind pe siteuri ori bloguri cu trafic baban, au „semnat” electronic apeluri, texte, mesaje. Un carusel nesfârşit de poze, chipuri, sigle, logo-uri, devize sau chiar sondaje s-a perindat pe net, în ultima vreme. Credeai că s-a terminat aici? Nu, desigur că nu. Orice suport electronic pentru publicitate electorală este binevenit, inclusiv domesticul, prietenosul ecran al propriului tău telefon mobil. Invazia a ajuns până şi acolo… Umbli cu ea în buzunar, o ţii pe noptieră, la capul patului, în rucsacul de week-end.

Poate sperai că ai scăpat măcar pe strada cenuşie şi impersonală a cartierului-dormitor în care vieţuieşti. Nu, nici pomeneală. Dimpotrivă! Out-doorul, posterele, flyrele, spiderii, neckringerele, rolluperii, 3D-ul – câte şi mai câte au ajuns să fie arsenalul viu colorat al destrăbălării politice. Duhurile cu cravată, frizuri moderne şi costume updatate evropeneşte sunt peste tot, ca în celebra replică de film horror din anii ’80, film în care morţii invadau străzile unor paşnice orăşele americane: „Zombies are everywhere!” Însă problema e că zombies ăştia „ai noştri” sunt când oameni, când duhuri. Când te trezeşti cu ei în piaţa agroalimentară, printre gulii şi păstârnac, oferindu-ţi o strângere de mână cotra unui vot, când sunt virtuali, când hertzieni, când digitali, când tipăriţi. Şi, spre deosebire de demonii pe care ni-i descrie Biserica, aceştia nu dispar la semnul sfintei cruci şi, bănuiesc eu, nici la aghizmă.

Cum am ajuns aici? Cum am înviat/creditat această menajerie care şi-a dat măsura întregii sale monstruozităţi şi inutilităţi? Încercând să găsesc o explicaţie, mă adaug şi eu constatărilor lui Klaus Kenneth care spune, în esenţă, că diavolii nici nu există în lumea reală. Ei sunt „doar” duhuri, aduşi la viaţă numai prin propria noastră acţiune, voinţă ori faptă. A alimenta demonul înseamnă a-l naşte concret în propria ta viaţă, adică a-l lua în serios! Aşa şi noi cu aceşti oameni politici: i-am luat în serios, i-am adus la viaţă, i-am primit în case, computere, telefoane, radiouri din maşini.

Dragii mei, vă implor: ţineţi politicienii la uşă! Vânaţi-i dincolo de gardul vieţii voastre intime. Ei – şi nu alcoolul, tutunul, zahărul ori grăsimile – dăunează foarte grav sănătăţii!