LOADING

Type to search

M-am întrebat într-o seară cum ar fi viaţa aceasta fără televizor

Editoriale

M-am întrebat într-o seară cum ar fi viaţa aceasta fără televizor

Share
Pur şi simplu presupunând că el nu s-ar fi inventat şi în casă, pe măsuţa de la fereastră, în locul acestui aparat ar fi stat doar o mică vază cu flori. Întrebarea mi-a fost însoţită instantaneu de câteva personaje agresive care seară de seară se perindă pe canalele de ştiri luându-se la harţă „pentru viitorul României”. M-am întrebat desigur cum ar fi viaţa fără filme, fără aceste tensionate emisiuni în care părinţii, soţiile, soţii, copiii îşi creează lumi paralele faţă de adevărata familie, fără fotbalul transmis în neştire şi poate chiar şi fără posturile religioase în care se discută le nesfârşit despre iubire şi se face de fapt foarte puţin.
 
Mi-aduc aminte că înainte de 1989 eram obligaţi să visăm la lucruri interzise şi „interzicerea” unui program „normal” de televiziune a declanşat ample frustrări în rândul populaţiei româneşti. Frustrarea s-a lăsat cu o revoltă şi cu cadavre. Am şi acum în faţa ochilor miile de tineri morţi în Decembrie, sau cele două cadavre ale dictatorilor lăsate libere la îndemâna câinilor.
 
Ciudat popor. Deşi eram socotiţi de istorici ca un neam paşnic, am observat că regula e destul de controversată, hilară şi fără temei. De fapt, ce se ascunde în spatele unei frustrări. Nimic altceva decât agresivitatea, care este o boală în primul rând mintală, un amestec al derizoriului şi al demonicului din om. Individul cuprins de reacţii tranşante, nu este decât suma „ propriilor închipuiri personale”. El strânge zilnic câte o frustrare, câte o lipsă de „ceva”, astfel că sufletul său îşi pierde orice echilibru în momentele în care este pus să reacţioneze. Atunci, mai ales atunci, acţionează spontan, îşi dă arama pe faţă, se aprinde din nimicuri şi nu are limite în gesturile sale. Numai astfel poate fi explicată atitudinea românilor care în 1989 au cerut răzbunare, care în iunie 1990 au salutat nenorocirile minerilor din Piaţa Universităţii sau care astăzi fac rating la programele de controverse politice şi păruieli între femei geloase.
 
Nu existenţa sau inexistenţa televizorului este însă problema mea. Mă chinuieşte însă o afirmaţie a vecinului meu, domnul profesor univ. Chira Vasile, care îi explica unui prieten din Transilvania un lucru cutremurător: „Dragul meu să şti că oamenii din Sibiu au o evlavie excelentă în Biserică, mai mare chiar decât în orice alt oraş. Stau la masluri ore întregi, cântă, citesc acatiste etc. Dar, atunci când iasă din biserică parcă se produce o ruptură în sufletul lor, parcă au o dualitate, sunt gata să te sfâşie, fie şi numai cu vorbele clevetitoare dacă le faci cea mai mică observaţie. Acest lucru, iartă-mă, dar nu îl înţeleg!”

***

Şi nu e bine. Şi nu e creştineşte să ne astupăm neputinţele dând vina pe slăbiciunile aproapelui.
Aş dori însă ca evanghelia din această duminică să ne schimbe efectiv, să ne determine să fim mai dăruitori. Nu ştiu însă ce cutremur dumnezeiesc ar trebui să se petreacă în inima noastră. Pe undeva vă simt creştineşte că îmi daţi dreptate, pe altundeva parcă nici noi creştinii nu mai vorbim atât de convingător despre propria evanghelie. Poate că viaţa  şi propriile păcate ne-au asprit prea mult şi ne-au amplificat prejudecăţiile.. Poate că inima omului e greu de deschis cu un singur cuvânt. Poate că şi acest cuvânt scris de mine nu va avea nici un efect… Poate… Chiar în această seară de sâmbătă când scriu, gândindu-mă la faptul că unii sincer totuşi chiar vă bucuraţi de cuvântul meu, trăiesc o stare de incertitudine în faţa propriilor mele mărturisiri. Aş vrea să fiu la rândul meu mai bun. Să-l simt pe Iisus Hristos că îmi guvernează definitiv inima, să mă prefac în zbor de înger şi să privesc cu nădejde doar spre înălţimi.
E timpul să întindem mâna şi să oferim iertare tuturor celor ce ne-au greşit. Iertarea este banul nostru. Iertarea este plata datoriilor noastre. Prin iertare ne descoperim iubirea şi drumul spre rai. Avem această şansă să ne milostivim prin iertare. Iar timpul iertării este chiar acum. Nu mâine, nu poimâine, nu peste un secol. Acum sau niciodată!

Cătălin Dumitrean

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *