Maica Domnului: „Soţia Tatălui” şi „Mama şi fiica Logosului”!

Catalin Dumitrean 10 august 2018

 

   Părintele Galeriu avea un plăcut şi nelămurit obicei ca în toate predicile şi conferinţele sale să pornească şi să pomenească mereu de episodul „Facerii lumii” sau de prima pereche de oameni Adam şi Eva. La o primă auzire aceste anamneze nu păreau decât un mod pedagogic de a relua povestea începuturilor vieţii pe pământ, poate ca un mod mai uşor de a înţelege de ce noi oamenii avem nevoie de mântuire, ce s-a întâmplat în urma căderii şi de ce a venit Fiului lui Dumnezeu între noi. Dar, lucrurile stăteau de fapt altfel, iar Părintele Galeriu povestind de fiecare dată despre facerea lumii, o făcea în mod evident ostentativ şi din cu totul alte raţiuni, descoperind lumii o „taină” pe care societatea contemporană a pierdut-o, aceea a felului în care Dumnezeu a gândit mântuirea lumii încă dinainte de zidirea „văzutelor şi nevăzutelor”. Ca să fim mai limpezi şi mai direcţi, mergând pe linia revelaţie, vom spune încă de la bun început  că Dumnezeu a gândit creaţia lumii pregătind trei mari proiecte principale:

 1. Întruparea Logosului. 

2. Zidirea Bisericii. 

3. Existenţa Maicii Domnului. 

 

 Ce spune Apusul în mod eronat?

 

    După concepţia lumii căzute de astăzi toate aceste obiective, enumerate mai sus, nu ar fi existat  dinainte de geneza lumii şi nu ar fi decât consecinţa sau rezultanta căderii în păcat a primei perechi de oameni, a protopărinţilor noştri Adam Şi Eva. Cu alte cuvinte, Dumnezeu zideşte lumea, primii oameni şi apoi vine neascultarea acestora. Urmează blestemul lui Dumnezeu, izgonirea din rai şi un plan urgent de restaurare a omului. Astfel:

1. În sfatul Sfintei Treimi se decide Întruparea Logosului 

2. Alegerea unui popor ales în care să se întrupeze şi anunţarea întrupării prin prooroci. 

3. Întruparea Fiului lui Dumnezeu prin Maica Domnului 

4. Moartea şi Învierea ce repară onoarea ştirbită al lui Dumnezeu-Tatăl. 

5. Trimiterea Sfântului Duh în lume şi naşterea Bisericii. 

 

   Aşadar, o poveste prin care datorită căderii primilor oameni în păcatul neascultării, se determină mutaţii existenţiale în planul Sfintei Treimi şi „soluţii de criză” pentru a se contracara şi spăla acest păcat. Recunoaştem aici chiar învăţătura de credinţă, pe care astăzi o serveşte atât de lesne predica subţire şi nedogmatică a unor sacerdoţi de la noi, de fapt o teză pietistă fundamentală a apusului care a forţat până la urmă imoralităţile ultimilor sute de ani. Ceea ce a pierdut încă de la 1054 Biserica Apusului şi ceea ce suntem pe cale să pierdem şi noi este ignorarea făţişă a ceea ce Apostolul Pavel numeşte atât de limpede şi blând: „Taina creştinătăţii” iar dumnezeiescul Părinte Maxim o afirmă ca fiind„Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” .

 

    Ce este această şi cum arată această dumnezeiască Taină? De când este ea propusă şi existentă în sânurile Sfintei Treimi, nu putem dau un răspuns direct pentru că este o taină şi nu avem căderea de a o cerceta în amănunt. Dar, suntem chemaţi să o afirmăm pe baza descoperirii Sfinţilor Părinţi şi în faţa tuturor degenerărilor religioase de astăzi, care au pierdut esenţialul şi au făcut posibilă infiltrarea diavolului în religiile de pe pământ. Unde se cuibăreşte demonul? Peste tot, în religii ( budism, mahomedanism etc), în ramurile confesiunilor zise creştine şi în toate actele pietiste ale vieţii noastre de fiecare zi.

 

 „Taina creştinătăţii” şi rolul Macii Domnului în mântuire

 

 

„Taina cea din veac ascunsă” şi „Taina creştinătăţii” este faptul că Dumnezeu a făcut lumea pentru ca Logosul să se întrupeze şi să existe Biserica. Prin Maica Domnului. Aşadar, trei  deziderate majore care stau la baza mântuirii noastre. Îar Întruparea Fiului lui Dumnezeu, prin „carnea” Maicii Domnului, era hotărâtă mai înainte de facerea lumii. De aceea, pe Maica Domnului, Sfinţii Părinţi o numesc adeseori şi entuziast: „soţie a Tatălui” şi apoi „Fiică a Logosului”. Sublime aceste sintagme şi extraordinar de sugestive pentru a înţelege rolul major al Maicii Domnului în iconomia mântuirii, fapt hotărât încă dinainte de creaţia lumii. 

 

    Aşadar, Biserica nu este produsul căderii omului şi a satisfacţiei pe care prin „calvar” şi „crucificare Iisus Hristos” a a adus-o „onoarei lezate al lui Dumnezeu”. Aceasta e doar o dogmă apuseană, care a făcut carieră şi a determinat alterarea teologică a apusului. O concepţie pe care pietismul noilor tablouri religioase, a cântecelor lacrimogene despre cruce şi a lipsei de creativitate a creştinilor noştri o însămânţează din ce în cei mai temeinic şi în lumea răsăritului. 

 

   E poate motivul principal pentru care creştinul de astăzi nu mai este unul vesel, ci mai degrabă înfricoşat şi disperat. Abuziv în lacrimi ( a nu se înţelege lacrimile de pocăinţă care au fără doar şi poate valorarea lor) şi crud în a înţelege neputinţele celorlalţi. Aşa s-au înmulţit „ortodocşii” duri, mustrători, insensibili la slăbiciunile altora, moralizatori, frământaţi în extremă de posibilul eşec al propriei mântuiri, grăbiţi să-şi scuze păcatele dând mereu vina pe alţii, reci la iubire, intransigenţi cu ceilalţi şi porniţi spre a face misiune creştină numai prin ameninţând pe ceilalţi cu muncile veşnice ale iadului. Ori un astfel de mod de a afirma rolul mântuirii şi a Întrupării Domnului” nu este decât reiterarea într-o variantă nouă a unei experienţe bizare de sute de ani a catolicismului care a încercat „creştinarea” prin orice mijloace coercitive, mergând până la abuzul libertăţii omului prin lucrarea inchiziţiei. Ce a urmat se ştie: protestantism, neo-protestantism, ateism, indiferentism şi imoralitate fără precedent. 

 

 Maica Domnului modelul nostru misionar

 

    Chipul misionar şi moral al creştinului de astăzi rămâne din toate punctele de vedere unul singur: Maica Domnului. Ea este modelul sfinţilor şi plinirea sfinţeniei. Prin ea lucrează Sfântul Duh şi se revarsă în lume miracolul sfinţeniei. Euharistia însăşi e posibilă datorită sfinţeniei Maicii Domnului. Blândeţea ei faţă de noi şi aşteptarea cu care ne gratulează (sperând mereu în întoarcerea noastră) sunt calea ce mai sigură spre mântuire, opusul firesc al oricăror exprimări intransigente şi ameninţătoare pe drumul către cer. Mereu răbdătoare cu noi, fără a se supăra pe ispitele noastre, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu se roagă neîncetat pentru iertarea păcatelor noastre, ea fiind singura fiinţă care are acces direct în sânul cel tainic al Sfintei Treimi. Şi ceea ce este mai important este că rugăciunile ei sunt mereu ascultate şi împlinite de întreaga Sfântă Treime. Maicii Domnului nu i se refuză nimic din ceea ce cere, ori de câte ori cere şi pentru oricine cere. Ea este aşa cum spunea odată Mitropolitul Bartolomeu Anania: „asemenea icebergului, adică acel munte de apă desprins din perete şi plutind pe apa oceanului. Cea mai mare parte din volumul său se află sub apă, deci nu se poate vedea Aşa este şi fiinţa Maicii Domnului. Cea mai mare parte a ei este o Taină. O Taină de nepătruns”.