Mitologia iubirii lumesti

La ora 16, soarele fierbea. Padova parea ca o lebada muta.

Oamenii treceau liniştiţi pe stradă şi păreau a se gândi la răcoare nopţilor de iarnă. Părintele M. zâmbea tot timpul. La un moment dat mi-a spus: Ce zi frumosă totuşi. Da -am i-am răspuns_ mai ales că astăzi am stat din nou mai mult cu Sfântul Anton.

Apoi, după ora 17 am avut o întâlnire emoţionantă cu Padre Ugo, un binecunoscut cuvântător al actualităţii antoniene. Mi-am învins timiditatea proverbială ( nu exagerez spunând lucrul acesta), am făcut abstracţie de canicula acestei zile (temperaturi de peste 40 de grade) şi am pornit la un dialog despre omul zilelor noastre.

- Padre, este Sfântul Anton un sfânt al lucrurilor regăsite?

- Nu, el este sfântul iubirii şi atâta tot.

- Un subiect delicat pentru ziua de azi. La noi orice discurs despre iubire înseamnă un amestec de bine şi de rău.

- De ce?

- Pentru că oamenii înţeleg acest sentiment numi prin prisma păcatului.

- Dar nu este adevărat. Poate că, unii sunt prea uşor seduşi de propria neputinţă. Un om care iubeşte cu adevărat nu se teme de păcat, nu vede păcatul la orice pas.

- Doar cel nesigur.

- Cel ce nu iubeşte. Augustin zice: „Iubeşte şi fă ce vrei!” Fi sigur pe tine, nu te lamenta, nu crede în eşecul conduitei tale.

În ce eşec?

- În păcat. Carnalul nu este ucigător, dar are o prea mare reclamă. Frică. Aproape tot ce se întâmplă astăzi pe planetă e pus pe seama sa. A acestor slăbiciuni fireşti. Dacă a căzut Podul Londrei e din cauza carnalităţii, dacă e război în Irak e tot din această cauză.

- Şi nu e aşa?

- Nu. Dimpotrivă s-a ucis misterul dragostei prin prea multa exaltare a unei slăbicuni. Nu, nu din această cauză suntem astăzi unde suntem. Noi suntem răi din fire şi egoişti. Nu ştim să iubim frumos. Nu vrem să iubim. Suntem ciudaţi. Nu slăbiciunea firii e cauza relelor, ci lipsa educaţiei şi a bunului smiţ. Vrem putere asta vrem.

- Glorie?

- Da, vrem glorie, cît mai multă glorie. De aceea apar păcatele trupeşti. Vrem glorie, nu ne ajunge ce ne dă Iisus. Nu ştim unde ne e limita. Nu ştim pe cine să iubim. Vrem lucruri inacceptabile şi nelimitate.

Dar ce e păcatul trupesc?

 

- Neştiinţă. Nu şti unde să te opreşti. A vrea fructul altuia , chiar şi atunci când nu îţi este foame. Când nu e necesar.

- Şi frica de acest păcat.

- E lipsa ta de limită. De fapt acest păcat e o umbră a egoismului tău. El nu înseamnă nimic în sine. O plăcere şi gata. Un tremur real, dar mai răscolit al fiinţei. Dar de aici începe exagerarea sa. Altfel, el nu ar fi o mitologie. Ci pur şi simplu ceva. Oamenii au făcut din acest păcat un scop şi de aceea e nemulţumit Dumnezeu. Cu cei ce fac o mitologie dintr-un tremur. Ca şi în cazul gastronomiei. Se face din mâncare un cult. Un ritual. Un adevărat paradis. Lucrurile sunt exagerate. Diavolul le exagerează şi apoi ne arată ce mare păcat s-a făcut.

- Începe cu o altă mitologie.

- Da, ca să-ţi fure mintea. Să-ţi atingă sistemul nervos. Cum a scris recent papa într-o lucrare. Te face să te simţi un ingrat.

- Şi cum eşti?

- Nu suntem decât pământ. Noi ne credem mari şi facem şi din slăbiciunile noastre stele.

- Dar alţii nici nu concep că e păcat.

- Da, aşa e…

- Şi aşa începe…

- Libertinajul. Homosexualitatea. Şi alte păcate. Tot lipsa de modestie. Nu şti ce este bun ţie, ce e ală tău, care e neputinţa ta. Vrei tot mai mult. Nu spui gata. Acum mai sunt şi alte lucruri importante.

- Ce spune Sfântul Anton?

- E un sfânt foarte înţelegător. El protejează numai pe cei ce se iubesc în primul rând din suflet. Restul e taină… Dumnezeu ştie ce şi pe cine să îngăduie. Nu pot să spun eu. Dar şi Dumnezeu e un munte de înţelegere şi înţelepciune.

- Vine multă lume aici.

- Primim zilnic sute de scrisori de iubire. Oamenii vor dragoste, mai mult decât putere. E vorba de cei ce vin aici. Nimeni nu cere în acest loc bogăţie. Nu ar avea rost. Sfântul nu îi aude pe cei lacomi de averi.

- Padova e un oraş frumos.

- Aduce lumii pace. Cei ce vin aici devin fiinţe moderate. Învaţă să iubească din suflet. Pe cei dragi, pe cei din familie, pe toţi ceilalţi.

- Un sfat pentru cei de acasă. Cum să iubească?

- Să se roage la Sfântul Anton. E sfântul iubirii. Şi să nu uite că iubirea înseamnă pace. Pace lăsată celor din ju

 

Dialogul a mai continuat. Am încercat să redau doar pasajele cele mai importante aşa cum le-am înţeles eu din limba italiană. Am simţit că cineva se aşază pe inima mea. M-am rugat sfântului să fie pace, să învăţăm să fim mai buni unii cu alţii. Să ştim să iertăm. Să ne ajutăm în slăbiciunile noastre prin fapte bune. Ce frumos vorbea acest părinte. Aveau un timbru cald şi parcă izvora dragoste. Părea că însăşi Sfântul Anton îmi vorbeşte. La Padova, în casa cea plină de lumină, iertare şi iubire.

 

 

Verona.

Iată un oraş care nu oboseşte să mă surprindă. Un fel de gând care se aruncă în mare şi descoperă continente de mult pierdute. Unii îi spun vis de iubire. Dar eu nu cred în vise. Mai degrabă în certitudini dumnezeieşti, mai ales că paşii lui Dumnezeu sunt pretutindeni pe pământ.

Peste tot oameni liniştiţi. Unii se plimbă agale şi ard în dorinţa de a-şi face viaţa mai frumoasă. Am ocolit intenţionat de această dată casa Julietei. La ce folos? Văd că şi alţii ocolesc această casă. Marea majoritate sunt însă trecuţi de prima tinereţe. Se ţin de mână şi îşi vorbesc cu calm. Doamne, ce frumos se pot iubi oamenii. Fără tatuaje, fără telefoane mobile moderne, fără contracte prematrimoniale ipocrite şi de circumstanţă. Fără frica „biciului” divin… Par foarte siguri pe paşii lor şi pe sentimentele ce le poartă în inimă, învingători în lupta cu „agitaţia” acestui veac. Da. Nu vă miraţi de ceea ce scriu. Nu aş putea să pun nici un „fulger” creştin pe iubirea lor. Dacă aş face acest lucru ar însemna să fiu ridicul şi invidios. Să folosesc moralismul creştin ca să-mi ascund frustrările. Cum mulţi o facem de cele mai multe ori… Iată, deci nişte oameni blânzi. Profită de fiecare oră, de fiecare pas spre a zâmbi şi a-şi demonstra reciproc entuziasmul în faţa vieţii. Ce mod frumos de a învinge răul. Nu prin resemnare, nu prin asceză urâcioasă, ci pur şi simplu prin simţire. Pentru că, altfel fiecare zi care ne trece e o zi care nu se mai întoarce, un tren spre moarte…

Şi oare, nu ne dăm seama că totuşi suntem oameni. Că în faţa Judecăţii de Apoi vor prima alte criterii decât cele pe care noi le credem mai mereu „urgente”. Şi oare, ce suntem şi ce vrem de fapt noi oamenii? Un plictis insolent, o melancolie absurdă visând la nu ştiu ce lumi mai fericite, sau un dor stupid de a deveni îngeri? Deci, totuşi, cred că e bine să ne hotărâm odată pentru totdeauna ce dorim să fim, oameni sau îngeri? Iar, „iubirea, ţinută doar în mentaluri sociale, visată cu prea multe aripi de îngeri, pusă pe hârtii cu semnătură de la primărie, fără de Hristos şi sfârşindu-se eventual pe scările de la tribunal, cred nu are nici un sens. Şi, poate, că tocmai de aceea, oamenii care vin la Verona mai cred încă că nu a murit frumosul pe planetă. Iar deasupra lor până şi Hristos stă zâmbind. I-am văzut pe mulţi zâmbind şi m-am liniştit. Da, e bine. Nu vreau să fiu prea sentimental. Scriu cu bucuria de a-mi simţi în aceste zile sufletul extrem de liniştit. Bucurându-mă de bucuria altora. Şi întrebându-mă dacă ar mai putea exista vreo altă bucurie…

Verona e mai mult decât legenda Julietei. E încăpăţânarea omenirii de a crede că a mai rămas ceva frumos pe pământ. Că oricât de mult ne-ar aprinde moartea, suntem totuşi oameni doar atâta vrem cât rămânem oameni. Cu doruri, cu iluzii, cu gânduri, cu rugăciuni blânde, cu puterea de a ierta şi a trece mai departe… Şi mai ales de a ne bucura de bucuria altora… În concluzie, de aici de pe vârful piscurilor veroneze, constatând că sunt om, aduc şi eu în actualitate titlul unei cărţi minunate a lui Octavian Paler: „Oameni buni, rugaţi-vă să nu vă crească aripi!”

La Treviso am avut revelaţia unei lumi pline de melancolie. Lăsând la o parte cadrul oficial al deplasării, am fost invitat să ies câteva ore pe străzile oraşului. Mărturisesc că am acceptat invitaţia prietenilor mei cu destulă reţinre. Poate doar faptul că, era o zi toridă de vară, existând deci şi imposibilitatea de a întâlni prea multă lume, m-a scos preţ de aproape două ore pe faleza acestui blând oraş. La ora amiezii duminicale, aşa cum mi-am dorit, nici ţipenie de trecători. Un râu, numit Sile, străbătea în mod paşnic centrul oraşului. De o parte şi de alta a râului un decor mirific. Apa părea de un verde aprins, iar palmierii se amestecau cu frunzele de magnolii, într-o revărsare naturală încredibilă şi plină de frumos.

Am simţit ocrotirea cerului. Părea că Sfântul Anton se plimbă agale, alături de mine. Aş fi vrut să-i vorbesc, dar în acelaşi timp aş fi simţit că i-aş fi împietat prietenia. Da… Ce frumoase sunt prieteniile misticilor. Mereu tăcute şi mereu pline de dumnezeire. Nici un of melancolic, nici un minut de regret. Totul părea simplu şi necomplicat. Aşa cum stă şi Hristos în inima noastră. Ca un prunc sfios şi dornic să ne înflăcăreze de iubire. El, pruncul pe care braţele sfântului îl poartă cu atâta discreţie…

Nu am înţeles niciodată paranoia semenilor mei, care pe măsură ce ies în lume, vor tot mai mult să trăiască dincolo de ei. Cred că în spatele acestor „feste” stă lipsa de dragoste care există pe acest pământ. Omul şi-a distrus cu bună ştiinţă intimităţiile şi trăieşte în extremităţi. Nevoia de a se asocia „la bucurie” în piaţa centrală a unui mare oraş, estede fapt o fugă de dragoste şi de singurătate. Deşi, astfel de sărbători nu fac decât să adâncească singurătatea fiecăruia.

Iubirea. Da iubirea, nu aparţine numai sfinţilor. E inutil să ţin acum o lecţie de teologie. Iubirea aparţine celor ce ştiu să primească totul ca de la Dumnezeu. Să-şi regăsească identitatea prin descoperirea adâncului sufletesc. Mă gândesc că însăşi sfinţii nu ar fi ales niciodată pustiul dacă şi-ar fi consumat altfel dragostea. Poate că şi ei în viaţa lumească, de dinaintea convertirii, au abuzat de ieşirile în societate. Şi astfel, s-au simţit invadaţi de mitocănia lumii. Pentru că, odată ce te faci „frate” cu lumea vei fi confiscat în totalitate de ea. Îţi vei pierde liniştea, cuvintele frumoase, gândurile curate şi te vei simţi prizonierul stângăciilor „aproapelui”.Festele, carnavalurile, şi toate aceste moduri de a trăi bucuria „la grămadă” sunt incendiul final al iubirii. O ieşire din fire sau o supralicitare stridentă a propriei noastre vieţi.

Mi-e greu să cred că oamenii au găsit secretul fericirii. Iubirea şi prietenia se pierd atunci când îşi pierd comoara intimităţii. Când nopţile devin zile şi zilele nopţi. Când totul e „la vedere” aşa cum trăieşte această lume. Am văzut şi în Italia acelaşi mod excentric de a te face că trăieşti, de a te bucura „la normă”, de a ieşi de dragul ieşirilor. Oameni care au pierdut melancolia şi spiritul sacru al rugăciunii. Cei mai mulţi râd strident şi vorbesc mult. Psihiatrii arată că cei ce se exprimă forţat, prin râs, prin ceartă, prin exprimarea propriilor capacităţi sunt de fapt nişte oameni egoişti şi trişti. Iar un om trist este un om pe care nu are cine să-l iubească. Un fel de stâlp de singurătate, care se străduieşte să-şi văruiască aparenţele, spre a se înşela în primul rând pe sine. De altfel, astfel de oameni sunt extrem de previzibili. Fie sunt obsedaţi de comuniune, fie sunt în luptă permanentă cu tot ceea ce înseamnă comuniune. Iau de „bun” tot ce nu este bun, şi au tentaţia de a crede că e „rău” tot ceea ce nu este rău. Şi în felul acesta îşi resping propria dragoste. Dealtfel aici e explicaţia eşecurilor de amiciţie. Când totul e expus, viaţa, sentimentele, interiorul, totul devine previzibil şi supus stricăciunii. Astfel de singuratici, plângându-şi de milă sunt artizanii lucrurilor de suprafaţă. Pentru ei, iubirea, lumea, Dumnezeu, păcatul este unul şi acelaşi lucru. Pe toate le trăiesc „la vedere” şi nimic în interior.

Hristos nu condamnă dragostea, ci expunerea ei rebelă. Păcatul înseamnă exhibare, sau modul grossier prin care vrei să faci lucruri bune. Nu vedeţi că, astăzi totul începe în interior şi se termină în „gura lumii”. Că sentimentele noastre sunt prea mult dependente de ideile altora. Că un turist dacă vine lângă un loc minunat, în loc să îi contemple esenţialul, se repede să-şi facă zeci de fotografii. Pentru a se lăuda acasă cu „performanţele” sale. De fapt cu vanităţile sale. (poate că şi de aceea m-am simţit obligat să fac cât mai puţine fotografii şi să nu vă încarc memoria cu prea multe) Modul în care îţi asumi”viaţa” doar de ochii lumii şi niciodată în adânc.

Cer iertare tuturor celor ce iubesc sau au iubit vreodată, dar cred că mulţi se înşală spunând că au trăit acest sentiment la cote înalte. Şi dacă totuşi l-au avut, ei nu au reuşit să-l păstreze, tocmai pentru că şi-au dorit iubirea epatată şi pusă pe masa târgului social. Iar iubirile epatate sunt din start compromise. Nasc prejudecată, concurenţă şi în cele din urmă teamă. Teamă… Da, teamă… Ce ciudat! Să te „temi” de persoana pe care zici că o iubeşti. Să te „temi” de un prieten… Nu mai vorbesc de cei care nu ştiu ce vor, dar intră continuu în relaţii imprudente. De cei care se afişează opulent cu persoana „iubită” pe străzile oraşelor, ca şi cum ar fi deţinătorii cifrului de iubire. O fac prost, o fac mult, o fac fără iubire. Din prost gust, din mândrie, din dorinţa de a se minţi că totuşi sunt capabili ca să iubească.

Mă reîntorc la Hristos cel care ne rezolvă toate problemele de iubire şi de prietenie. Iubind discret şi aducând soluţii discrete. Ne forţând timpul şi simplitatea iubirii. Lăsând-o să curgă de la sine. Aşa ca râul din Treviso, pe care stau parcă toate visele omenirii. Iar Sfântul Anton, vă pot spune că-mi este tot mai drag, pentru că de fiecare dată când ajung lângă el mă stârneşte spre lucruri frumoase, sfinte şi imposibile. Ca un frate. Cu o dragoste discretă, miloasă şi plină de lacrimi. Mă aşteaptă, tace, mă iubeşte, mă iartă, mă rabdă, mă înţelege, mă ajută să fiu eu însumi, mă priveşte milos şi mă cheamă cu exuberanţă spre rai.

Dacă scoatem din viaţă prietenia şi iubirea, viaţa devine foarte banală. Un imperios drum spre moarte. Fiind în Italia, mi-e destul de ciudat să meditez la firescul acestei evanghelii. Am revenit în Veneţia pentru câteva ore şi am avut ciudata impresie că gondolele alunecă pe canalele oraşului ca un suspin. Nu m-a impresionat cu nimic numărul mare de vizitatori, în felul lor exuberanţi şi boemi. Cred însă că cei mai mulţi sunt lipsiţi de iubire şi de prietenie. Că însăşi drumul lor până la Veneţia este numai o rătăcire, că însăşi plimbarea cu gondola e un vis de iubire neîmplinit şi o încercare disperată de a-şi spune că viaţa mai poate fi frumoasă.

Venind aici ei visează ceva mai mult. Nu ştiu exact ce. O mână care să le dezmierde faţa în nopţi de singurătate, un surâs care să le spună că lacrimile nu sunt niciodată frumoase ( cu excepţia celor ce aparţin sfinţilor) sau un orologiu care să le spună că timpul nu trece şi mereu acelaşi? Aşa ca orologiul tăcut de la Biserica San Marco. Poate. În orice caz, omul e mereu în căutarea prieteniei şi a iubirii adevărate.

Da, Veneţia îmi pare o fată bătrână, căreia, deşi nu i s-au împuţinat curtezanii, totuşi nu mai are voioşia de altădată şi exuberanţa necesară fiinţării dragostei. E uzată de atâtea iluzii. Poate prea lovită de vreme şi de războaie, ca să-şi mai poată reinventa exuberanţa. S-a maturizat în suferinţe şi acum îi este foarte greu ca să mai zâmbească în faţa celor ce vin. Timpul a pătat zidurile, a înverzit statuile şi a coclit aurul leilor veneţieni. I-a mărit demnitatea, dar în acelaşi timp şi vanitatea.

Vremea prieteniilor e uneori scurtă şi alteori lungă. Totul depinde de lipsa vanităţii, de răbdare, de curajul de a nu forţa prietenia şi atenţia celorlalţi, de jertfelnicie şi de acceptarea celui de lângă tine. Aşa cum este el. Mai sănătos sau mai bolnav. Căutându-i leacul vindecării cu bunătate şi cu propriul tău exemplu de dăruire. Mă întreb retoric la finalul acestei corespondenţe, oare ce ar fi fost dacă cei de lângă paraliticul de la Capernaum ar fi zis atunci în felul următor: Ce ne interesează un om bolnav, haideţi mai bine să îi ajutăm pe cei sănătoşi! Chiar, ce ar fi fost?

 

 

 

Cătălin DUMITREAN

 

id36_250pxbiserica_de_lemn_sf
Catalin Dumitrean

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.