LOADING

Type to search

Editoriale

Nesebar: mare, tihnă, cruci

Share

O picătură de pământ prelinsă într-o lacrimă mare, sărată. Aşa arată Nesebarul bulgăresc, oraşul fabulous, care dormitează milenar pe un promontoriu care despică apele Mării Negre. Treizeci de secole de istorie neîntreruptă au făcut ca această aşezare să aparţină, din 1983, patrimoniului UNESCO. Dar oare de ce?

Cu cei 10.000 de locuitori ai săi, Nesebarul de azi este supranumit “Dubrovnikul Mării Negre”. E drept, sunt foarte multe asemănări cu vechea Ragusa (în italiană) care dă un farmec deosebit litoralului Mării Adriatice… Dar de ce să căutăm în alte părţi copii, asemănări, care chipurile, validează un loc, ci mai bine privim cu un ochi proaspăt oraşul care ni se întinde la picioare. Vechea aşezare a tracilor din Balcani s-a numit în vremuri îndepărtate Menebria. Apoi, grecii vechi, în marea lor colonizare care a cuprins şi Pontul Euxin, l-au cucerit şi l-au botezat Mesembria. Bizantinii i-au dat strălucirea credinţei şi edificiilor sacre: biserica Sfântei Sofia (sec 5-6), a Maicii Domnului Eleusa (sec 6), a Sfântului Ioan Botezătorul (sec 11), a lui Hristos Pantocrator (sec 13), a Sfintei Parascheva (sec 14). Toate aceste bijuterii arhitectonice şi liturgice au fost ridicate în timp de către pescarii din port, de către comercianţii cu dare de mână ori de către viticultorii care prosperau în regiune. Evident, oraşul a avut şi momente triste, chiar dacă ele fac faima istoriei bulgarilor. Cucerirea lui de către căpetenia primului “imperiu” bulgar, Han Khrum a fost posibilă după două săptămâni de asediu; dealtfel, în Nordul cetăţii se mai păstrează zidurile puternice, care s-au opus cu succes atâtor valuri de năvălitori… Aşa sunt cetăţile de la mare: luptă zilnic cu valurile mării, dar cel mai adesea cad o dată, sub valurile istoriei făcute de oameni. După puţină vreme Nesebarul este restituit bizantinilor de către Boris, un ţar mai reverenţios al triburilor asiatice care stăpâneau parte din Bulgaria de azi. Nici cruciaţii latini nu au stat cu mâinile în sân, oraşul avându-l pe “vino-ncoa” pentru orice aventurier. Amadeus al VI lea, conte de Savoia, îl cucereşte în 1366, după care Nesebarul se reîntoarce la bizantini.

Totul a curs conform unei logici de răsărit european până când la porţile cetăţii şi-au făcut apariţia turcii musulmani. Înfometaţi istoric, dornici de jaf, motivaţi de steagul verde al Profetului care părea de neoprit, osmanlîii au dat năvală în Nesebar exact în anul în care a căzut şi Constantinopolul: 1453. Coincidenţă sau dorinţă/îngăduinţă divină? Nu putem şti. Cert este că, de atunci, declinul cetăţii a fost evident. De fapt, a intrat într-o “conservare” forţată, tipică pentru delăsarea oriental şi acel “dolce far niente” al turcului stăpân pe vieţile şi avuţiile altora.

În 1878, după eliberarea Bulgariei – la care am participat direct, alături de trupele ruseşti în bătăliile de la Plevna, Rahova, Griviţa, Vidin etc – Nesebar intră în componenţa Rumeliei Orientale, o provincie autonomă cu centrul la Burgas, care a agonizat până în 1886 când a avut loc unirea cu Bulgaria. Nesebar a revenit la viaţă abia în 1925, când a început o acţiune masivă de resturare a caselor pescarilor şi negustorilor greci, case cu un etaj de lemn, care fac şi astazi şarmul aşezării.

Tristeţile călătorului român

Pentru ochiul unui călător român, Nesebarul este încântător. Recunoşti lesne toată tradiţia balcanică, tot farmecul unei locuiri tihnite unde întreaga recuzită de frumuseţe este pusă la bătaie, în lumina soarelui de vară. Oraşul este frumos tivit de spuma valurilor, vântul bogat predispune la visare iar aromele care se insinuează din cârciumile bulgarilor pecetluiesc olfactiv aşezarea. Însă nu poţi, iarăşi ca român, să nu te indispui gândindu-te la ţara ta, la litoralul ei devastat de manele, murdărie şi mitocănie edilitară. Nu poţi să nu te indispui amintindu-ţi că numai acum aproape un secol câteva splendori ale Mării Negre – Kaliacra, celebrul, senzaţionalul promontoriu cu focile sale (da, aţi citit bine: focile sale; dealtfel, aceste foci împăiate mai “trăiesc” acum doar la Muzeul Antipa) ori Balcikul – orăşelul cochet în care se află casteul Reginei Maria erau româneşti! Ale Regatului România, Regat care a construit pe jaful fanariot şi lenea turcească o ţară cu suflet ortodox şi cu valori europene. Unde sunt toate acestea, şi de ce alţii, la numai o aruncătură de băţ, ştiu să le păstreze şi să le pună în valoare? Da, România este ţara alegerii (land of choise), aşa cum o descrie laconic un inept slogan turistic. Dar ce a ales, de fapt, ţara asta? Iar cei care totuşi o mai aleg, oare pentru ce naiba o fac…?

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *