LOADING

Type to search

NICI IUDEU, NICI ELIN? NICI BĂRBAT, NICI FEMEIE? NICI AȘA, NICI ALTMINTERI?

Editoriale

NICI IUDEU, NICI ELIN? NICI BĂRBAT, NICI FEMEIE? NICI AȘA, NICI ALTMINTERI?

Share

Recent, am avut o scurtă, dar intensă discuție cu doi prieteni despre o posibilă „teologie a neamurilor”, fundamentată biblic. Argumentul meu referitor la transcenderea ideii de „neam”, sublimarea ei (în lumina lucrării lui Hristos) într‑o realitate a Duhului care operează dincolo de rasă, etnicitate, genom, AND etc. a fost tocmai citatul din Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Galateni (cap. 3): „Nu mai este iudeu, nici elin… pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus”. Am primit replica pe dată, indicându‑mi‑se citatul întreg, care spune și faptul că: „…nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus”. Adică, m‑au întrebat prietenii la unison, nu mai există în Hristos Iisus nici genurile, nici sexele clar definite ale oamenilor? Putem fi, așadar, cu genuri fluide, ne putem amesteca, după cum vrem, identitățile și chiar orientările sexuale? Pe moment, n‑am avut argumentul la mine – surprins de această șarjă la baionetă –, însă m‑am dus la citatul respectiv și m‑am luminat.

Creștinismul, în exprimarea lui paulină (dar și în întreaga lui istorie dovedită) arată limpede că mesajul Întrupării, al vieții, morții și Învierii lui Hristos s‑a adresat OMULUI . Omul generic, ființa umană, făptura care locuiește această planetă. Mântuitorul nu a venit pentru un trib, pentru o familie extinsă, pentru un neam/grup de neamuri sau pentru o națiune (care nici nu exista ca realitate istorică, la acea vreme; numai creștinismul a făcut posibilă apariția națiunilor!). Nu, El S‑a întrupat pentru fiecare suflet în parte, căci fiecare suflet atârnă – în balanța iubirii divine – cât tot Universul. Apostolul, adresându‑se indirect iudeilor, le atrage atenția că prin Hristos se împlinește făgăduința dată lui Avraam, ca filon istoric rodit al legăturii lor cu Dumnezeu. Dar asta nu pentru că sângele iudeilor conține un element superior celorlalte neamuri ale vremii, ci pentru că duhul lor era prielnic, era favorabil întâlnirii cu El, recunoașterii Lui. Fie și parțială. E drept, asta după un mileniu și jumătate de pedagogie divină, de pedepse și recompense, de mânie dumnezeiască și iubire părintească. De ce au fost aleși evreii? Singur, numai Dumnezeu știe.

Însă modelul lor inițial de „izolare” etnică, de superioritate metafizică (ei singuri erau curați, toți ceilalți erau maculați) și, ulterior, de neam cu cofraj identitar „tare” a fost preluat în Evul Mediu târziu și mai apoi de către modernitatea europeană statală, așezată pe baze naționale. Adică preponderent etnice, cu spiritualitatea în subsidiar. Personal, cred că imperiile creștine, în perioadele lor de înflorire, au calibrat cel mai bine raporturile dintre etnic și metafizic, dintre universal și local, dintre identitatea națională preponderentă (prin limbă și elite conducătoare) și duhul integrator creștin. Bizantinii au folosit limba latină în cancelariilor lor multă vreme după dezintegrarea Imperiului Roman, dar asta nu însemna că erau mai puțin romei (adică greci trecuți prin gloria Romei antice) sau că au fost cedări masive, cu pierderi de filon identitar. Cât despre dinastiile constantinopolitane, ce să mai vorbim? Câți din ei au fost greci 100%? Oricum, șenila biologică numită neam se învârte în istorie, cu sau fără voia noastră. Dispar culturi, dispar imperii, dispar religii, însă neamurile, sub o formă sau alta, supraviețuiesc, plutesc pe magma generațională a veacurilor. Și asta nu prin meritul nostru conștient ori prin zel reproducător…

Întorcându‑mă la citatul paulin, cu referire strictă la „bărbat și femeie”, el trebuie decriptat în cheia acelor vremuri, când bărbatul era centrul lumii orizontale – cu drepturi, obligații, libertăți, impunerea voinței (discreționare, adesea) asupra celorlalți membri ai familiei. Cu alte cuvinte, bărbatul se purta ca atare, femeia în consecință. Ei bine, la acest tip de comportament – identificat punctual în dezechilibrul său profund nedrept, generator de suferință și abuz în formă continuată – se referă Apostolul Pavel când vorbește despre „parte bărbătească și parte femeiască”. Iar ca ultim argument, Sfântul Pavel înșiruie (sumar) toate categoriile diferențiate printr‑o apartenență anume: etnică (nici elin, nici iudeu), de gen (nici bărbat, nici femeie), socială (nici rob, nici liber), care se „topesc”, se atenuează, se adumbresc în Duhul lui Dumnezeu, în lucrarea lui Hristos Iisus. Pentru că Duhul este Cel ce îi unește pe toți, Duhul este Cel care îi „egalizează” în lumina revelației divine, iar Hristos pentru toți S‑a jertfit. Sau greșesc eu undeva?

Oricum ar fi, astfel de discuții sunt foarte utile, căci ele lămuresc chestiunea apartenenței (individuale, lingvistice, etnice, tradiționale, culturale etc.) în fața unui tăvălug cu care umanitatea nu s‑a mai confruntat până acum: cel al globalizării totale. Și căruia nu îi poți opune eficient, pe termen ceva mai lung, nici călușarii, nici lupul dacic, nici sarmalele, nici arta populară, „rustică”. Doar cu un singur lucru poți veni la masa planetară, ca semn identitar: Crucea Răsăritului creștin. Și cu tot ceea ce comportă ea, desigur.

 

Răzvan BUCUROIU

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *