LOADING

Type to search

Editoriale

O bibliotecă de doi metri pe doi. Frate cu Îngerul

Share

Acea tulburare în biserica lui a apărut de când l-a dat afară pe Zdrenţăros, fiindcă îi miroseau hainele, iar doamnele bogate, care aduceau la fiecare sfântă liturghie prăjituri în faţa altarului, au strâmbat din nas, ba chiar au scos câteva acute modulate.
Biserica era mică şi înghesuită, credincioşii se atingeau vrând-nevrând; cei mai mulţi se mulţumeau doar să stătea în curtea care înconjura biserica, ascultând frumoasele cântări chiar când vremea era rece sau ploioasă, alăturându-se în rugăciune. Câteva doamne alese îşi aflau însă locul neschimbat (şi li se făcea loc), pentru ca privirea celui care slujea să cadă, cu pace şi surâs, asupra lor. În duminica aceea, el s-a simţit dator să le apere „curăţia” şi l-a apostrofat pe Zdrenţăros, cu voce aspră:
-La biserică se vine îmbrăcat cu cele mai bune haine! Hai, ia-o repejor din loc!
Mi-am simţit inima străpunsă. Dacă măcar i-ar fi pus în braţe unul din fastuoasele platouri cu cofeturi, măcar nu s-ar fi simţit atât de dispreţuit! am gândit eu. Şi dacă nu le convenea preacinstitelor cucoane, să se roage împreună cu cel sărac, de ce n-au ieşit ele puţin la aer, în curtea bisericii, ca mai-toate rugătoarele cu basma?? Cum şi-au permis să-l întrerupă pe părinte din slujire, punându-şi ostentativ batistele la nas?
Zdrenţărosul nu făcea parte din turma de cerşetori acceptaţi, aceia ştiau unde să se oprească, pe băncile de lângă poartă. El intra pentru prima oară în biserica ce-i ieşise în drum, nu ca să cerşească, ci fiindcă simţea irezistibil că trebuie să-L întâlnească pe Hristos, să se arunce la picioarele lui şi să-I mulţumească. Îi lăcrima inima de dorul Lui, de lumina icoanelor şi de chipul curat al cântăreţilor de strană.
Făcuse şase ani de închisoare, fiindcă furase pe stradă un tort. Tocmai luase bacul şi se plimba amărât cu un coleg de la căminul de copii, unde locuiau amândoi.
-Ce-o să facem? Avem opşpe ani, aşa că în cămin nu ne mai ţine. Şi cât mi-am dorit să-i împlinesc şi să scap… Mi-ar place să urmez medicina, dar în ce gaură de şarpe să mă ascund ca să învăţ?! Mi-ar ajunge o bibliotecă de doi metri pe doi. Doar eu cu anatomia şi fizica. Schelet nu mi-ar trebui, l-aş folosi pe al-meu.
-Nebunule, ar fi cazul să sărbătorim şi n-avem un sfanţ, spuse celălalt.
În clipa aceea, dintr-o maşină neagră coborî o femeie cu un tort şi se îndreptă mândră spre vila de pe malul lacului. Golanul se simţi provocat:
-Ia te uită ce fandosită! Ar fi cazul să ne invite la ea.
În aceeaşi clipă se repezi şi-l înşfăcă, alergând cât îl ţineau picioarele şi strigând: hai, fraiere!
Medicinistul nu realiză pericolul decât când bodygardul, coborât din maşină, îl înşfăcă pe el, renunţând să-l alerge pe celălalt. Nici nu mai fu vorba de acela. A fost singurul acuzat.
Judecarea procesului pentru care condamnarea ar fi fost minoră, s-a amânat şase ani. În tot acest timp i s-a cerut mereu numele celuilalt.
-Nu se poate începe procesul, dacă nu ni-l spui.
Răspundea cu numele unei glande sau a unui osişor, ce-i venea brusc în minte în clipa aceea. Un lucru îi era limpede: nu-şi va începe viaţa, turnându-şi fratele flămând. Nu ştia de unde urca în el, ca o mânie, puterea aceea de a nu trăda. Citise cum Jean Valjean, pentru o pâine, stătuse la ocnă douăzeci de ani.
Aşa că, la starea de orfan i se adăugă şi nedreptatea închisorii. În sufletul lui se simţea însă liber. În celula sufocantă, percepea adesea adierea vântului de pe maidan, când juca fotbal lângă orfelinat. Era îndrăgostit de viaţa lui şi o găsea bună, aşa cum era.
Fandosita cu relaţii în justiţie a insistat să i se dea voie acuzatului să iasă şi să dea admiterea. A reuşit la medicină. Lângă lista de candidaţi îl aştepta ea, radiind de fericire.
-Acum ai să mi-l spui pe hoţ; cum îl cheamă, unde stă… altfel faci medicina în puşcărie.
-O fac, doamnă.
Şi s-a ţinut de cuvânt.
Deşi era de departe cel mai bun, nu avea bursă, nici loc la cămin.
-Băi,tocilarule, de ce nu faci cerere, nu-ţi merge pixul sau ce?
-N-am drepturi civile, răspundea peste umăr, ştiind că nimeni n-ar fi priceput termenii.
În amfiteatru, nu deranja pe nimeni hipismul hainelor lui.
Colegii nu ştiau unde locuieşte băiatul care nu venea la bairamuri.
-Hai, că-ţi împrumut un costum al fratelui meu, aveţi aceeaşi talie. E ziua mea, vreau să dansez cu tine!
Privise lung, cu duioşie la fata cea frumoasă. De obicei nu îndrăznea să-şi ridice ochii şi bine făcea. Atunci nu mai putu să rabde; ispita era gata să-l înghită, strigând în inima lui:
-Şi ce dacă n-o să ajung până la ultimul apel, în penitenciar? Şi ce dacă au să mă dea în urmărire?! Vreau să dansez cu ea, vreau să o strâng în braţe, vreau să port un costum şmecher… M-am săturat să învăţ toată ziua! De ce să ispăşesc pentru altul?! Nu sunt Hristos! În clipa aceea, în faţa lui apăru o făptură înaltă, diafană şi o mare linişte îl cuprinse. Nu mai ştia unde se află, doar paşii îl duceau fără să ştie pe drumul prăfuit din fiecare seară, când soarele apunea…
Singur Îngerul ştia că reclamanta era anchetată acum la DNA pentru averile ei şi îşi retrăsese acuzaţia împotriva celui nevinovat. A doua zi Zdrenţărosul urma să fie pus în libertate.
Doar atât trebuia să mai reziste ispitei, o singură zi, ca pătimirea lui să fie întreagă. Şi nimeni din cer, ori de pe pământ n-a aflat de răzvrătirea lui, căci Îngerul l-a acoperit, aşa cum făcuse şi el, cu colegul lui de orfelinat. De ce-ar fi fost nevoie? Fiindcă băiatul care atâta pătimise, încă de la naşterea lui, acceptând întrutotul Voia Domnului, deveni din ziua aceea, frate cu Îngerul.
Şi dobândi, ca medic şi ca om, toate puterile îngereşti.

Elena Frandeş

sursa foto: pixabay.com

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *