O lume care ar trebui să se reaşeze. Dar cum?

Schimbare, schimbare, schimbare! – acesta este cuvântul la ordinea zilei în lumea noastră euro‑atlantică. Reformarea instituţiilor statului, schimbarea clasei politice, modificarea mentalităţilor – toate ni se cer repede şi continuu, pe toate glasurile, pe toate canalele de comunicare, oficiale sau nu. Îţi vine să zâmbeşti cu amar, deoarece noi ştim bine că umanitatea a intrat într‑o perpetuă tranziţie şi în zodia reformelor fără sfârşit încă de acum 200 de ani, de la Revoluţia franceză încoace.

De atunci, nemulţumirile – reale sau închipuite – se ţin lanţ! Ba că e periculos de multă libertate, ba că şurubul drepturilor cetăţeneşti e prea strâns, ba că setul de valori tradiţionale este uitat şi înlocuit cu unele de import, ba că tradiţionaliştii încă fac agenda publică, ba că în economie treburile scârţâie, ba că hoţia & corupţia sunt de neoprit, ba că stânga exagerează în reforme populiste, ba că dreapta a luat‑o razna cu discursul individualist şi neoliberal – ce mai, un întreg spectru de nemulţumire şi indignare, un şuvoi de ură şi frustrare inundă şi bălteşte în societăţile noastre.

Recent, parcă şi alegerile din SUA , care erau atât de „tehnice” odinioară, cu o luptă dusă mai mult în zona programului şi viziunii de guvernare, au ajuns să polarizeze ura şi dezbinarea tinerei naţiuni americane, ca un fapt fără precedent. De unde această combustie a urii, a neacceptării celuilalt, a lipsei de dialog sincer între oameni? Când şi cum s‑au urât cu atâta înverşunare şi atât de vocal oamenii aceleiaşi societăţi? Şi pe ce teme, pe ce mize, de fapt?!

Miza o reprezintă, cred eu, asaltul nemaiîntâlnit asupra omului însuşi, asupra structurii lui lăuntrice stabilită încă de la Facerea Lumii (proiectul iniţial), pe care ideologii noii umanităţi, progresiştii de azi, se străduie din răsputeri să o modifice. Dar este o grabă „suspectă”, este o agitaţie nefirească în jurul unor teme care nu au nici un fel de prioritate pentru bunul mers al umanităţii, în general. Şi unde mai constaţi cu amărăciune şi iritare că tocmai vectorii acestor schimbări sunt multe dintre canalele media de azi, care nu informează, ci pur şi simplu deformează realitatea, siluindu‑i înţelesurile şi înţelegerea. Mai mult, în cor cu presa dedulcită la ideea de progres cu orice preţ cântă şi politicienii de toate culorile – aflaţi într‑o goană obsesivă şi jalnică după voturi. Dar ce îi leagă, mai nou, pe politicieni şi goarna presei, prin fire nevăzute, dar solide? O frăţie planetară, o reţea subterană a serviciilor de informaţii, transfrontalieră şi fără profil vizibil. Aşa ajungi să vezi băgată direct coada securiştilor în multe dintre situaţiile importante la nivel naţional sau internaţional. Şi asta de la minore lovituri de stat prin ţări africane până la „primăvara arabă” (cât cinism să numeşti astfel distrugerea masivă a unor ţări, cu hecatombe şi jaf fără precedent), de la războiul hibrid din Ucraina şi până la nenumăratele rânduri de alegeri politice din România, de la „dezmembrarea paşnică” a URSS (momentul în care „băieţii” şi‑a dat mâna direct, tovărăşeşte, după Războiul Rece) şi până la companiile multinaţionale pline cu spioni sau oameni de afaceri cu dublu ştat de plată, de la oengiştii care rostogolesc bulgărele protestelor pe Facebook şi până la campaniile marilor staruri care îşi manifestă indignarea ori solidaritatea faţă de o cauză anume.

La suprafaţa acestei tochituri care fierbe mocnit, vizualizezi o întreagă pletoră de „profesori” (aşa, ca neuitatul Silviu Brucan), „politologi”, „moderatori”, „formatori de opinie”, „specialişti” etc., care trăiesc pe seama sistemului politic/de guvernare actual şi care alimentează focul ideologic, cu scopul unic de a profita şi ţine în viaţă şandramaua numită ordinea şi valorile euro‑atlantice. Iar între ele, ca temelie care făcea posibile toate acestea, era democraţia. Democraţie – ce cuvânt frumos şi plin de miez era odinioară! Ce sinistră arătare, ce umbră a realităţii, ce scamatorie a bunelor principii a ajuns să fie acum…! În numele ei inefabil, pentru care s‑a luptat pe sute de fronturi şi s‑a murit în mii de temniţe, s‑au comis, recent, marile abuzuri, din care nu lipsesc genocidul moral şi deicidul concret. Omul etern şi Dumnezeul său revelat sunt acum vânaţi cu tenacitate şi în gaură de şarpe. Noii idoli ai relativităţii, consumismului şi progresului invadează arena publică, minţile şi inimile oamenilor. Şi ultimul agent al lor, extrem de eficient, este comunicarea globală: reţelele de socializare.

E foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să‑ţi ţii cumpătul, să mai vezi lucrurile cu claritate. În harababura generală iscată de miliardele de voci care se fac auzite din toate văgăunile planetei, fiecare cu dreptatea lui în vârful mouse‑ului, stai şi te întrebi cum mai poate fi închisă această cutie a Pandorei? Cine şi cum să aibă puterea de convingere asupra oamenilor ca aceştia să se întoarcă la credinţă, la bun‑simţ, la valorile perene, la adevărata cultură, la o modestie realistă care ţine cont de locul şi meritul fiecăruia? Eu unul cred că aşa ceva este imposibil, căci omenirea este acum ca evreii scoşi din Egipt: cu mentalitate de semi‑sclavi, nemaiştiind de adevăratul Dumnezeu, îmbuibaţi cu cărnurile şi legumele Egiptului, trăind într‑o relativă siguranţă în cel mai dezvoltat regat al lumii de atunci. Şi atunci de ce să porneşti într‑o aventură în necunoscut, fără ţintă clară în faţa ochilor, cu piedici uriaşe şi cu mari încercări, când totul era clar şi bine în viaţa ta? Ce să descoperi la modul esenţial, ce să schimbi fundamental? De ce să‑ţi pui viaţa ta şi a familiei tale în pericol? Doar pentru că unul ca Moise auzea voci? Doar pentru că s‑au arătat câteva semne şi minuni?

Ei bine, tocmai de aceea au rătăcit evreii 40 de ani în pustie, pe un drum ocolit şi şerpuitor, care s‑ar fi putut face în câteva săptămâni sau luni. Pentru ca totul să se primenească, pentru ca generaţia de sclavi să dispară fizic, dar cu tot cu deprinderile lor comportamentale; pentru ca umanitatea să se reîmprospăteze în deşert, la loc aspru, depinzând numai de ajutorul lui Dumnezeu; pentru ca vechii idoli cu care cochetau să fie uitaţi; pentru ca să vadă tot poporul lui Israel semnele iubirii Celui Neatins, să vadă ce legătură se poate naşte doar între Domnul şi neamul Său ales, departe de ochii lumii „civilizate”, mirate sau intrigate.

Poveşti, basme, braşoave, mituri? Nu ştiu exact ce credeţi voi, însă eu vă spun aşa: cei care demitizează şi dezvrăjesc azi lumea sunt noii vrăjitori ai realităţii de mâine, care acum este. Să nu uitaţi asta!

Răzvan BUCUROIU

EDITORIALUL REVISTEI LUMEA CREDINȚEI NR. 163/ FEBRUARIE 2017.

sursa foto: pixabay.com