LOADING

Type to search

Editoriale

O VIZITĂ A PAPEI

Share

Papa Francisc a călătorit în România… „Să mergem împreună!“ a fost deviza acestei vizite a liderului Bisericii din Apus. Evenimentul în sine s‑a descris pe sine ca fiind (sub toate aspectele) decent, natural, fără stridențe confesionale sau politice. Iar Suveranul Pontif a plecat cu amintiri foarte frumoase din România, lucru pe care l‑a pomenit adeseori după întoarcerea sa la Vatican. Așadar, toată lumea mulțumită!

Da, toată lumea părea mulțumită, mai puțin falanga media ostilă Bisericii Ortodoxe. Un lucru devine clar: orice ar face Biserica, tot nu e bine în ochii acestor progresiști, cu excepția unuia singur – să dispară de pe fața pământului! Atunci de‑abia s‑ar așterne pace în sufletele acestea chinuite de vrajbă, înlănțuite de ură, captive într‑un protest perpetuu, irațional. Dar pe ei zic să‑i lăsăm deoparte acum, și să ne întoarcem la evenimentul recent.

Papa Francisc a avut, de la bun început, o atitudine conciliantă. Explicit conciliantă. Și asta încă de la aeroport, din îmbrățișarea cu ÎPS Nifon, iar apoi la Palatul Cotroceni, unde a sărutat engolpionul Patriarhului Daniel. Ce vrea să spună un asemenea gest? Că suntem frați de credință, că ar bine să lăsăm dihonia milenară într‑un plan secund. Că nu mai e timp de gâlceavă dogmatică ori dispute teritoriale, nici de replici acide date acum în contul celor care au trăit cu sute de ani în urmă. Ceea ce nu s‑a făcut sau spus atunci, nu mai poate fi reluat acum, de la zero. Timpul nu e o piatră de mormânt, care să aducă uitarea totală, dar nici a relua fără oprire vechile alegații nu este util. Acum, în acest ceas. Acest ceas care arată nevoia unei solidarizări pe marile teme ale credinței, cum ar fi familia, bunăoară. Nu suntem în deplin acord dogmatic, dar putem fi solidari în planul acțiunii sociale, apărând valorile credinței – specifice fiecărei arii geografice sau confesionale. Cred că dacă acest mesaj, transmis reciproc de Papa Francisc și Patriarhul Daniel, ar avea urmări practice, lumea va arăta altfel. Da, lumea asta de care ne plângem cu toții, de secularizarea ei grăbită, de ostilitatea ei față de familie, de copiii nenăscuți, de viața ascetică și de tradiții, lumea asta în care trăim cu toții trebuie oprită/încetinită din goana ei către neant. Și cine să o facă? Dacă nu ne bizuim și pe alți creștini în fața ateismului galopant, pe cine ne putem sprijini, concret?

Catolicismul cred că a înțeles (în mare parte) lecția istorică. Adică faptul că a strânge șurubul în numele lui Hristos, mai mult decât e cazul, duce la revoltă, la îndepărtarea oamenilor de credință. Și astfel se obține efectul contrar: răzmerița duhovnicească, ateismul ca eliberare, contestarea cu orice preț a rânduielilor, vânarea celor sfinte. Ținta lumii occidentale, de cel puțin două secole, e Biserica Romano‑catolică, cu toate ale ei. Nu protestanții, nu neoprotestanții, nu celelalte culte ori religii. Nu. Vaticanul este cel vizat – constant și cu metodă. Or, Papa cred că a înțeles asta, ca și predecesorii săi. De aceea tonul este – și trebuie să fie – conciliant. De aceea și noi trebuie să fim atenți la experiența lor, de aceea trebuie să răspundem la o mână întinsă. Cu absoluta condiție să fie întinsă sincer.

Acesta este unicul motiv pentru care zic, asumându‑mi riscul de a intra în malaxorul „nepomenitorilor“ sau al altor frați mai aprinși de râvnă, să fim atenți la acest dialog nu dogmatic (nu mai avem ce ne spune pe acest palier, au spus‑o Sfinții Părinți ai Răsăritului), nu ecumenic (nu avem a ne contopi cu toții într‑o masă amorfă, acefală), ci pragmatic, ținând cont de vremurile care ne iau pe sus și ne somează la acțiune. Or, această acțiune poate fi conjugată, sincronizată cu cei din Apus – exact ca în cazul strângerii de semnături pentru Referendumul pentru Familie și promovarea lui. În rest, Dumnezeu cu mila!

 

P. S. Am participat la vizita Papei în noua Catedrală Patriarhală și sentimentul a fost unul copleșitor. Ținuta acestui edificiu sacru este impozantă, măreția este evidentă, iar faptul că noi am trecut, ca Biserică, prin experiența unei împărății strălucite (precum cea din Bizanț) duce la ritualul de excepție care se vede împlinit într‑o astfel de catedrală. Fast, culoare, cântare, piatră & rugăciune – toate au ridicat la putere atmosfera de neuitat. Și iarăși, văzându‑i pe cei doi înalți demnitari ai Duhului, întrebarea revine: Ce ar fi fost dacă atunci, cândva…?

 

Răzvan BUCUROIU

Previous Article
Next Article

3 Comments

  1. iodan 20 iulie 2019

    Referitor la mult discutata problemă a unirii celor două Biserici, avem(din păcate), căpoși, rigizi care se opun.
    Personal, aș propune pregătirea cu post și rugăciune a unei întâlniri precum a poruncit Sf.Ilie la timpul lui cu preoții lui Baal…

    Răspunde
  2. Teodor Tripon 20 iulie 2019

    Excelent.

    Răspunde
  3. Teodor Tripon 20 iulie 2019

    Domnule Bucuroiu.
    Acesta este genul de mesaj pe care vreau să-l citesc de la dumneavoastră.

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Next Up