LOADING

Type to search

Editoriale

Post şi de la capăt

Share

Înfierbântarea este reprimată prin post. Mânia este potolită prin post. Fapta bună este stimulată prin post. Gândurile viclene sunt evacuate prin post. Nu îl putem contrazice pe Sfântul Simeon Noul Teolog. Ochii nu se mai rotesc încolo şi încoace. Şi fiecare dintre noi nu mai osândim păcatele altora, ci ne vedem mai degrabă propriile neputinţe şi scăderi. De fiecare dată când ne abţinem de la rău, postim. Ne folosim de post ca de un medicament, nu postim de dragul postului, ci de dragul unirii cu Dumnezeu prin despătimire. Creştinismul înseamnă cumpătare în toate, normalitate, lipsa oricărui exces. Ortodoxia este modul natural de a fi, de a trăi în regăsire. Moise s-a urcat pe munte pentru a intra în dialog cu Dumnezeu prin post. Teribilă armă, care zguduiec demonii! Care alungă lăcomia şi desfrâul. Dar, fără smerenie, postul nu are valoare, sfătuieşte părintele Sofian Boghiu:

„Poţi să mori de foame, dar, dacă nu ai smerenie, postul nu îţi este de nici un folos”.

 Încet-încet, ne deprindem şi copilaşii cu postul, fără să îi forţăm, fără să exagerăm, fără să îi îndoctrinăm. Cumpătarea este norma. Dreapta măsură în toate înseamnă şi bun simţ, nu doar discernământ. Orice dezechilibru este o obrăznicie. Postul nu face decât să recompună echilibrul. Părintele Calinic Berger are o cateheză uimitoare în această privinţă. Iar Paul Siladi ne oferă mici editoriale despre nevoinţa pustnicilor. Un creştin imită postul Domnului Hristos. El nu avea nevoie de post – aşa cum noi avem – şi, totuşi, a postit. Cu atât mai mult noi… Chiar Domnul Iisus ne învaţă rugăciunea: modelul Tatăl nostru. Dar ne învaţă şi să ne rugăm discret, fără surle şi trâmbiţe, fără camere de luat vederi, fără publicitate. El posteşte şi Se roagă. Se oferă drept model. Şi îi mustră pe apostoli, atunci când aceştia nu reuşesc să vindece un demonizat, avertizându-i că demonii ies, dar numai cu rugăciune şi cu post.

Postim pentru că vrem să iasă patimile din noi.

Cea mai importantă este motivaţia. De ce postim, aşadar? Doar pentru a mai da jos trei kilograme sau pentru că e la modă? Postul este o obişnuinţă, până la urmă, dar este, în acelaşi timp, o necesitate. Nici un aliment nu este necurat, doar ne antrenăm, ca – la nevoie – să fim bine instruiţi în teologia alegerii. Să fim atenţi la calmul nostru şi nu doar în zilele de post. Să fim vigilenţi cu corectitudinea noastră zilnică. Iată postul biblic:

Câştigăm corect şi facem milostenie.

Lipsa postului înseamnă că putem câştiga oricum şi putem cheltui pe orice. Postul nu este o interdicţie, ci o binecuvântare, pentru că ne elimină toxinele egoismului. Intrăm în ritmul ortodoxiei, pentru a căuta sensul profund. Altfel, rămânem aceiaşi superficiali, nepregătiţi pentru pocăinţă. Singura vindecătoare este credinţa, dar aceasta trebuie mărturisită şi practicată. Aceasta este propovăduirea nestânjenitoare a iertării. A împăcării cu cei ce ne enervează la culme. A renunţării la ambiţii şi orgolii. A revenirii la simplitate şi – până la urmă – la fericire.

Mintea golită de patimi, iată un obiectiv realist pentru acest post. Singura cale care atrage lumina. Unica dezîntunecire. Ne amintim cine suntem! Câtă valoare avem în faţa lui Dumnezeu! Cât de mult preţuieşte Dumnezeu sufletul nostru. Nimic din exterior nu ne poate constrânge sau convinge să postim sau să nu postim. Ţine de noi, de hotărârea noastră, de angajamentul nostru ferm de a Îl urma pe Domnul Hristos în toate împrejurările vieţii. Nu mai suntem sclavii biologicului, deci, avem mult mai puţine frustrări, mult mai puţine frici şi suntem din ce în ce mai fericiţi. Funcţionează!

Nu devenim fără de păcat, dar căderile sunt mult-mult mai rare şi de o insitate mult mai redusă.

Până la urmă, păcatul este o boală. O boală care atrage moartea. Dar nu este o boală incurabilă. Credinţa în Hristos ne curăţă de orice păcat şi ne izbăveşte din orice moarte! Cât de frumos spune asta Sfântul Nicolae Velimirovici. Postul şi rugăciunea sunt medicamentele noastre pregătitoare. Nu sunt scopuri în sine, nu postim de dragul postului, ci pentru că vrem să devenim mai buni, mai iertători, mai aproape de Dumnezeu. Ele ne introduc în atmosfera de pocăinţă. Ele ne ghidează spre noi înşine, spre lăcaşul sălăşluirii lui Dumnezeu din noi.

Să postim fiecare zi de vineri ca în Vinerea Mare şi să ne împărtăşim mai des duminica ca în Duminica Paştilor.

Ştim ce avem de făcut şi facem, dar prea puţin.  Dacă doza e prea mică şi nu se ia regulat, ieşi din programul de recuperare duhovnicească. Pocăinţa este un proces de durată, ţine toată viaţa, nu doar câteva zile pe an, când ne amintim de lumânări şi colivă. De Dumnezeu să ne amintim şi să nu Îl uităm niciodată, pentru că fără El nu putem fi fericiţi, nu putem face absolut nimic. Există Leacul Nemuririi (Împărtăşania) şi noi vrem să inventăm altul… De ce? Pentru că nu vrem să ne rupem de rău. Împărtăşania necesită smerenie, pregătire, virtute, părăsirea patimilor.

Cei ce nu postesc nu vor să îşi schimbe stilul de viaţă, mentalitatea, traiectoria.

 

Postind, nu doar ne rugăm mai mult, dar şi nu mai furăm, nu mai desfrânăm, nu mai bârfim, nu mai frecventăm anturajele dubioase, ne modelăm după sfinţi, nu după derbedei. Ne împrietenim cu sfinţii, postim ca ei, ne mântuim împreună cu ei. Ne îmbătăm cu derbedeii, vom fi osândiţi împreună cu ei. La fiecare Liturghie, cinăm cu Hristos şi cu sfinţii, anticipând bucuria veşniciei. Ce alegem? Eu vă recomand o carte: La masă cu sfinţii, de Mariangela Rinaldi.

Sigur, este cu neputinţă să nu fie pricini de păcat (Luca 17, 1), dar sminteala să nu vină prin noi! Împărăţia lui Dumnezeu este o realitate spirituală pe care vrem să o experimentăm, deşi – clar – nu merităm. Dar să nu oprim măcar pe alţii să intre în ea. Să nu smintim prin nerâvna noastră, prin nepostirea noastră, prin alte mese şi măsuţe fără rost în această perioadă. Am observat că foarte multe botezuri se fac în post. Acum e liber la cantină, că nu se fac nunţi.

Sigur, poţi să îţi botezi copilul oricând, dar cine te pune să chemi manelişti în post şi să consumi hălci de carne?

Nu ştii să te bucuri altfel de încreştinarea copilului tău, de a cărui mântuire răspunzi direct în faţa lui Dumnezeu? Oricât de uşor sau de greu este să fii creştin şi să posteşti, să te smereşti şi să îţi ierţi duşmanii, este singura cale de a obţine fericirea. Pentru totdeauna. Pentru că postul este asigurarea că suntem pe drumul corect, cel către Ierusalim, către Golgota şi Înviere (Luca 17, 11), nu către Babilon, Sodoma sau Gomora.

Împărăţia lui Dumnezeu a şi venit, este printre noi, dar cei ce nu postesc nu au cum să o găsească. Ea se lasă ascunsă.

Şi se lasă descoperită pentru cei ce renunţă la patimi. Pentru cei ce îşi pun nădejdea în Dumnezeu şi conlucrează cu El pentru mântuirea altora. Fiecare rugăciune este deja îndeplinită. Nu este un apel în aşteptare, chiar dacă aşa îl percepem uneori şi ne pierdem răbdarea. Nu postim ca o cerere obligatorie. Nu ţinem un post pentru ca Dumnezeu să ne fie dator, să fie obligat să îndeplinească o cerere, poate dăunătoare. Nu ţinem post pentru răul altora, Doamne fereşte! Ţinem post pentru că recunoaştem că voia Lui înseamnă binele nostru. Nu postim ca să reuşim profesional sau sentimental, ci ca să ne apropiem de mântuire. Iar Dumnezeu ne va ajuta să ne găsim şi profesia şi familia, în drumul către mântuire.

Faceţi o probă: cât de bună este marmelada, după o catismă.

Sunt convins că cei mai mari postitori sunt copii. Au ingredientul necesar: inocenţa. Se lasă îngrjiţi de părinţi, au puţine griji şi îndoieli. Şi sunt fericiţi. Rugăciunile lor sunt cele mai ascultate. Domnul Hristos este totdeauna limpede în exprimare: de nu vom fi ca ei, nu vom vedea Raiul. În capitolul XXII, evanghelistul Luca vorbeşte despre o pregătire pentru Paşte. Uitaţi-vă din nou la copii, cum îşi fac ei temele. Chiar dacă au unele reţineri iniţiale, devin conştiincioşi şi luptă pentru recompensele celor ce fac muncă suplimentară. Postul este tema noastră, pregătirea noastră pentru Înviere. Acel post care presupune dezlegarea lanţurilor răutăţii (Isaia 58).

Fiecare îmbucătură de post este un strigăt de bucurie: Hristos a înviat!

Mai ales în post, îl căutăm pe duhovnic. Nu există un „mari” duhovnici, este un pleonasm, un fel de cocoş galic. Dacă e duhovnic, e mare, automat, Dacă nu e mare, nu e duhovnic defel. Nu căutaţi duhovnici „cu nume”, nu vă schimbaţi duhovnicul pentru motive derizorii. Căutaţi acel „stomatolog” duhovnicesc capabil să vă scape de durere. Dacă doi-trei stomatologi te smintesc, nu stai cu durerea, ci cauţi acel salvator, care te salvează. Asta dacă îţi pasă. Dacă nu vrei ca infecţia să se extindă în tot corpul. Dacă îi veţi căuta, îi veţi găsi negreşit. Slavă Domnului, sunt atât de mulţi!

Cei ce cred – toţi aceştia – devin copii ai lui Dumnezeu. Devin liberi. Fericiţi. Luptă, având sigranţa victoriei, doar sunt de partea Invincibilului Dumnezeu. Veniţi creştini, veniţi la Liturghie!

 

 Marius MATEI

Tags:
Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1

You Might also Like

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *