LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Să oferim iubire, fără să așteptăm să fim iubiți

Share

Peștii fug unde apa este prea mică pentru delfini, dar delfinii încearcă să îi gonească înapoi, ca să îi captureze mai ușor. Orcile atacă leii-de-mare la intrarea în apă. Nu pot rămâne nici pe țărm la nesfârșit. Pentru a nu fi atacat de șarpe, omul învață tehnici de supraviețuire. Atunci când un cal sălbatic va vedea că ceilalți cai merg liniștiți, va merge și el în rând cu ei[1]. Când omul găsește duhovnici liniștiți, va merge în rând cu ei, liniștit că a găsit cheia Împărăției. Scăpat de tulburare, omul se poate face frumos pentru Dumnezeu[2].

Oricât de profundă ar fi decăderea omului, harul îl poate înnoi. Dacă înțelege că niciodată calitatea vieții nu este definită de venitul pe cap de locuitor. Că exercitarea misiunii nu este autoritate, ci slujire. La nivelul orizontal al simțurilor, se creează confuzie între lucrurile duhovnicești și se erodează virtutea: cu iubirea de străini riscă să se împletească lăcomia, cu discernământul viclenia și cu filantropia vanitatea[3]. Atunci când nu țintește imposibilul, omul nu realizează sartisfăcător nici posibilul.

Dacă nu suntem mișcați de Evanghelie, nu putem mișca inimile altora. Pentru a ne uni cu Dumnezeu, nu putem rămâne ceea ce suntem, e nevoie de o schimbare radicală.

Sfinții ne-au lăsat rețetele lor duhovnicești, ca să ne sfințim. Toți sfinții s-au nevoit pentru dragostea lui Hristos. Scopul este să învățăm dragostea[4]. Prin aceasta alegem cum vrem să ne petrecem veșnicia[5]. O astfel de rețetă avem de la Sf. Ioan Iacob Hozevitul:

Un dram de viaţă cât mai este
În lumea asta să trăieşti
Jertfeşte-l numai pentru suflet
Şi lasă grijile lumeşti.

Un singur an, sau jumătate,
O lună poate ţi-a rămas,
Sau numai ziua cea de astăzi,
Ba poate chiar numai un ceas.

Pe cât de tainic se arată
Hotarul vieţii pe pământ
Pe-atât mai scurt să-ţi pară drumul
Ce duce până la mormânt.

Să nu mai cauţi la plăcerea
Prietenilor trecători
Căci ei nu pot să te ajute
Atuncea când va fi să mori.

Prieten bun câştigă-ţi plânsul
Şi „Rugăciunea lui Iisus”,
Căci plânsul stinge focul veşnic
Iar ruga te înalţă sus.

De-asemenea să ai prieteni
Poruncile dumnezeieşti
Pe care, fără de prihană,
Cu dragoste să le păzeşti.

Omul prea prins în alte lucruri nu mai sesizează dragostea divină din el. Această dragoste este fără seamăn și merită toată atenția noastră. Primim talanții în funcție de capacitatea noastră de a primi, nu după bunul plac al stăpânului.

Soluția nu este blasfemierea altuia, ci mărirea disponibilității noastre de a recepta cât mai mulți talanți, de a fi angrenați tot mai mult în lucrarea de slujire.

 

Oricum am pretexta, egoismul rămâne falimentar, deoarece provoacă surzenie: Nu auzim decât vorbele noastre. Mai grav, considerăm că totul ni se cuvine. Pentru a ne atinge scopul, trebuie să divorțăm de egoism. Dumnezeu ne iubește cu o iubire veșnică și ne păstrează bunătatea Lui (Ieremia 31, 3). Un proverb danez spune: Următorul kilometru este singurul pe care omul trebuie să îl parcurgă, pentru ca Dumnezeu să îi iasă în întâmpinare. Este punctul de pornire, extrem de important, deoarece implică voința noastră. Hristos nu spune Aceasta este Calea,  ci Eu sunt Calea. Iar cine Îl iubește pe Dumnezeu – scrie sfântul zăvorât Teofan Govorov – acela Îl caută în Sfintele Taine.

Omul este trist, câtă vreme L-a părăsit pe Dumnezeu, deși Acesta i-a acordat doar iubire necondiționată. Nu a știut să Îl iubească așa cum i-a cerut. Drept urmare, inima omului a devenit un deșert, o uscăciune. Omul se poate întoarce și va fi reprimit. O viață fără El nu contează. O viață fără Hristos nu este viață. O viață fără dragoste este o viață irosită. Fără Adevăr, totul este o minciună.

Nu este durere mai mare a sufletului decât defăimarea, zice sfântul Maxim. Hristos pe Cruce nu era ajutat de nimeni, era doar defăimat, batjocorit, scuipat, înjurat, blestemat. Omenirea repetă aceeași greșeală cu frații Lui. Este exact opusul dragostei la care suntem chemați, este o incitare la ură, la răutate, la tot ce este diabolic. Cei ce Îl caută pe Dumnezeu vor disprețui defăimarea și nu o vor folosi niciodată ca armă împotriva fratelui, pentru a nu încălca porunca a noua din Decalog.

Dumnezeu este singurul care poate să descopere omului adevărul și să îi mângâie sufletul cu nădejdea. El nu ne defaimă niciodată, în timp ce noi încălcăm frecvent și porunca a treia din Decalog. Creștinul se roagă pentru cel ce îl defaimă și nu îi răspunde cu aceeași monedă. Un creștin nu mai are mentalitate păgână, ci el ascultă de dragostea lui Hristos, care îi interzice categoric orice osândire.

Secretul constă în păzirea Poruncilor. Ascultarea este sursa de putere a omului ce luptă cu patima defăimării. Adesea, omul este defăimat chiar de cei pe care îi considera cei mai buni prieteni, cei ce manifestaseră dragoste până atunci față de el. Orice este fals nu poate dura și duce inevitabil la trădare. Doar dragostea lui Hristos, Cel ce este Adevărul, nu ne va trăda vreodată. Doar să stăm cât mai aproape de Cel înviat și să nu defăimăm pe alții.

Tot ce e rău în om, inclusiv defăimarea, e doar accidental. Un creștin nu disprețuiește pe fratele, chiar dacă acesta este extrem de agitat sau chiar grosolan. Nu judecăm, nu tulburăm, nu defăimăm, nu aceasta e menirea noastră. Știm clar ce avem de făcut: să iubim, nu să defăimăm!

Omul să nu se tulbure când este defăimat chiar de cei pe care i-a ajutat și au uitat să îi mulțumească, zice sfântul Marcu Ascetul. Scopul este dobândirea Duhului Sfânt, iar nu slava deșartă prin lauda altora pentru faptele noastre bune. În omul smerit, care nu defaimă, se sălășluiește harul eliberator.

Este înfricoșător cât a crescut atașamentul oamenilor față de luciferism! Omul deprinde invenții ieftine și își închipuie că poate înlocui Tradiția Părinților! Se simte deja acut împuținarea dragostei, ca efect al importului pripit de otravă spirituală. Oamenii se vorbesc de rău non-stop, alimentând ura diabolică și îndepărtându-se de șansele de mântuire. Omul nu mai privește lucrurile prin ochii Evangheliei, ci se vrea autonom. Un orb nu poate privi lumea prin ochii lui…

Dumnezeu ascultă inima noastră, nu poate fi păcălit de vorbe măgulitoare, dar neadevărate. Strategiile omenești de a fenta nu au nici o șansă cu Dumnezeu. Nu mai ține cu lipsa de seriozitate. Creștinismul este un angajament serios, nu trebuie banalizat, decredibilizat. Cei ce apostaziază se limitau la o formă exterioară de a curăța lumânări și de a scrijeli pomelnice, fără e experimenta câtuși de puțin o fărâmă măcar din dragoastea aceea, pe cât de totală, pe atât de inexplicabilă. Nimic nu este mai puternic decât adevărul, zice sfântul Sofronie.

Adevărul păzește Biserica nebiruită de porțile iadului. Această mărturisire a adevărului înseamnă că noi trebuie să oferim dragoste, în loc să pribegim în căutarea ei.

O avem, am primit-o de la Hristos la Botez. Destinul credincioșilor este îndumnezeirea lor. Un credincios trebuie să urce din slavă în slavă, pe treptele dragostei infinite. În Împărăția lui Dumnezeu sunt chemați proorocii, apostolii și sfinții, acei discipoli care nu au neglijat porunca dragostei.

Credincioșii nu au o imagine superficială despre dragoste, nici nu născocesc lucruri absurde, ci se bucură de prezența divină din viața lor, dincolo de lipsuri. Dragostea este cel mai important TEZAUR, cea mai agonisibilă virtute. Această comoară inestimabilă nu o găsim decât în Biserica lui Hristos, degeaba o vom căuta în alte părți (unde Hristos a fost respins). Dumnezeu este Dragoste, iar prietenii Lui nu pot fi străini de ea.

Cea mai mare piedică pentru dragostea de Dumnezeu este iubirea de sine. Omul este încântat de el însuși și nu vrea să schimbe modul pătimaș de a trăi. Omul se iubește excesiv și este deosebit de indulgent cu el, dar aspru cu ceilalți. Nu neagă existența lui Dumnezeu, dar nu prea mai are nevoie de El, câtă vreme se amăgește că este cineva, cu studii, cu venituri, cu planuri de rezervă. Dumnezeu nu mai încape în viața omului. Și uite-așa, omul se trezește că pierde dragostea!

Fără înviere, omul nu poate fi luminat. Întunecat, percepe lumina ca un chin și focul ca o arsură. Misiunea lui este să scape de întuneric, să facă lumină în viața lui. Toate lucrurile care sunt legitime în Hristos sunt dobândite doar prin înviere. O mare ispită a creștinului este aceea de a fi pe placul poporului (adesea ignorant), iar nu pe placul lui Hristos. Creștinismul are nevoie de slujitori, nu de negustori (bișnițari). Încă acum 200 de ani, Lord Byron intuia toate capcanele negustorilor lipsiți de dragoste, care aruncă lumea în haos, război, sărăcie, subjugare. Omului îi rămâne un singur tezaur care nu i se poate fura, credința!

Ne ferim să oferim calomnii! Nu este necesar să ne facem dreptate aici și acum, câtă vreme noi știm că vom fi fericiți atunci și acolo! Ne abținem de la orice bârfă, ponegrire, ca să nu ne tulburăm noi și ca să nu smintim pe alții. Defăimarea este sinonimă cu tot ce e mai diabolic: desconsiderarea, înjosirea, insulta, ocara, flecăreala, afrontul, sacrilegiul, perfidia.

 

Marius MATEI

___________________________

[1] Nikolaj Pestov, Cum să ne creștem copiii, Sophia, București, 2005, p. 69.

[2] Norris Chumley, Tainele Rugăciunii lui Iisus. Trăind prezența lui Dumnezeu, Doxologia, Iași, 2012, p. 49.

[3] Georgios Mantzaridis, Tradiţie şi înnoire, p. 129.

[4] Dmitri Semenik, Problemele iubirii, Doxologia, Iași, 2019, p. 25.

[5] Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Anastasis, Sibiu, 2011, p. 186,

Tags:
Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1

You Might also Like

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *