LOADING

Type to search

Sentimentul de-a nu face faţă

Editoriale

Sentimentul de-a nu face faţă

Share
Adus cumva de vântul toamnei, acest sentiment face pe oricine să-mi pară mai vrednic, pentru orice, decât mine. Durerea este ca a unui suflet, ba chiar a unui trup decapitat, aşa cum se simte în opera lui Donizzeti personajul Anna Bolena, când îşi înşfacă părul lung, ferindu-şi ceafa, pentru-a o oferi ghilotinei. Trăiesc empatic cu ea (interpretare minunata a de sopranei Ana Netrebko, la Metropolitan) această condamnare aberantă a unui rege frivol, care nu poate oferi iubire celei dorite la un moment dat, ci doar o coroană de regină, smulsă precedentei soţii, printr-un decret înscenat.
Este un sentiment al culpei totale, în absenţa oricărei fapte vinovate. Poate că mintea este curăţată atunci de nişte programe ale ispitei şi se aşază cu greu la loc. Uneori şi pentru un gând obstinat al dorintei mi se părea, în ultima vreme, că merit pedeapsa capitală. 
Este, până la urmă, o stare între anotimpuri, când nu sunt în stare să duc la capăt măcar o frază. Poate ar trebui doar să mă rog şi să aştept.
 
De fapt, care mai este voia mea?
Iubirea şi slujirea, poate. Dar cel mai mult îmi doresc bucuria. Să pot trăi tot ce-mi dai Tu, Doamne, cu bucurie şi pace şi fără spaima că nu fac ce se cuvine. Da, mă împleticesc pe Cale, dar sunt pe ea, simt că sunt. E destul să strig, Doamne, fii lângă mine!
Vreau să obţin adevărata pace, înlăturând ispitele de a nu iubi aproapele care mă exasperează. Mi-e greu să pricep această plăcere regală (Henric VI) de a sfâşia fără rost sufletul celui nevinovat, în loc de a-l pansa, pentru că mereu suntem răniţi de ceva, de implacabilul unei boli, de o neputinţă de a da bine probele vieţii, de o atracţie pătimaşă a celui iubit către vreo deşertăciune pierzătoare de suflet a lumii.
Cred că în clipa când dispare bucuria slujirii, Dumnezeu nu ne cere s-o mai continuăm. Poate de asta este bună spovedania deasă, fiindcă sentimentul apăsător al vinovăţiei poate ucide, iar acest sentiment, străin de ceea ce faci, poate fi indus de lume, de cei care vor să-ţi jupoaie aura credinţei şi bucuriei de pe chip.
Spaima că nu fac faţă, acesta a fost complexul copilăriei mele şi mi se pare că până şi fiinţele cele mai apropiate şi iubite mi-l pot inocula, chiar dacă fără voia lor.
 
Da, iubiţilor, nu sunt bună de nimic.
Dar n-am să-mi pierd bucuria pentru asta, căci Dumnezeu pe mine m-a ales, ultima mizerie, ca să-i fiu mireasă. Iar dacă pot ceva, numai prin harul Lui pot.
Nu judeca neputinţa, omule, ci ajută-l pe cel neputincios, chiar dacă tâlharii între care a căzut acela sunt nevăzuţi ochiului tău.
Dacă laşi inima deschisă bucuriei şi cel mai mic gest, chiar selectarea unui text pe computer, ţi-o poate readuce. Dar pentru asta, trebuie să nu fie nici un judecător prin preajmă.
Du-te de acolo unde eşti pus pe cântar de evaluatori, atenţi doar la propria superbie. Ei îţi înghit bucuria, îţi batjocoresc slujirea şi te provoacă să-ţi pierzi pacea, când n-ai de ce. Chiar dacă ţi se spune că te afli în subsolul clasamentelor, găseşte gemuleţul prin care să poţi privi pantofii trecătorilor, mergerea lor mai departe. E o minciună că nu te afli în mijlocul lor.
Alege pentru sufletul tău viaţa şi nu moartea, chiar dacă pâlpâi mereu între ele. Sentimentul de trup întreg, de suflet întreg, lipit la loc cu apa moartă şi cu apa vie a poveştii, mi-l dă numai rugăciunea, iubirea şi slujirea celui mai neînsemnat dintre noi.
Elena Frandeș

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *