LOADING

Type to search

Editoriale

Sentimentul minunii

Share

Să nu lăsăm Paştele să treacă, să păstrăm starea Învierii, în fiecare clipă pe care o trăim!

De ce nevoia teatrală de a stârni mila, apoi nesaţul de-a ţi-l preface în rob pe cel bun, punând condiţii, arătând nepăsare la durerile lui, de parcă numai tu ai avea probleme în lumea asta! Şi lovitura finală: De fapt, n-ai nevoie de binele pe care l-ai pretins, fiindcă nu-ţi este livrat, respectându-ţi-se toate fandoselile. Mai ales că, asta îţi permite şi culpabilizarea celui milos: uite-l cum a trecut şi nu ţi-a dat!

Dacă ceri un ajutor oarecare şi cel oprit pe cale îşi arată dispoziţia să-şi lase coşul cu târguieli şi să alerge înapoi, ca să îţi ia ţie o pâine, nu începe să te târguieşti:

-Şi două kilograme de mandarine şi două cutii de lapte şi o sticlă mare de cola!

-Mamaie, îţi iau pâine şi lapte şi portocale, da? Atâta pot să car, fără să mi se desfacă operaţia.

-Stai să-ţi dau zece lei, stai, stai.

-Spuneai că nu vezi, când m-ai strigat pe geam. Nu mai căuta banii (oricum nu ajung pentru câte vrei), ţi le iau de pomană, că-s Sfintele Paşti. Dar trebuie să alerg, că am lăsat copilul singur. Aşteaptă-mă aici.

-Nu, lasă (voce ofuscată), nu-mi mai trebuie. Dacă nu poţi, mă duc singură, am să găsesc pe cineva care vrea într-adevăr să mă ajute. Şi ia-ţi traistele astea jegoase de aici!

 

N-avea sens să-şi piardă vremea, „făcând binele” în stradă, se consolează femeia, refuzând să-şi lase sufletul rănit.

Viaţa ei este plină numai de alergări. Îşi ia în braţe pruncul şi aleargă la Sfânta Liturghie. Se bucură că prinde Apostolul! Se bucură să-i vadă pe cei patru preoţi ieşind cu darurile, ce minune că pruncuţul nu ţipă, că nu-i aglomerată biserica. Îl recunoaşte pe Părintele mulţimilor, cel care şi-a împărţit sufletul, spovedind în cortul din faţa bisericii până la pierderea vocii, părintele care nu amână pe nimeni, cel care, la Prohod, trecea prin lumea nesfârşită cu icoana punerii Domnului în mormânt, împrăştiind iubire, alungând frustrarea celui târziu-venit de a nu fi în faţă, de a nu fi prins loc… Este părintele care se împarte pe sine fără limite, nu există făptură pe care s-o atingă fără a-i mângâia creştetul, fără a spune asupra sa o rugăciune, fără a-i oferi Crucea pentru sărutat, fără a-l scălda în privirea sa plină de iubire. Şi când apare neaşteptat, mulţimea se prinde de el, nu-i colţ al veşmântului care să-i fi rămas nesărutat şi toate aceste suflete îndrăgostite formează în jurul său o mantie, o înghenunchiere, o torţă arzând de iubire pentru Hristos cel înviat. Nici o clipă nu-i simţi părintelui slăbiciunea omenească, nevoia de a se scutura de preamultul mulţimii, i se dedică în totul, nu rămâne niciunul neconectat la Hristos.

– Acesta-i darul meu de Paşti! se bucură tânăra mamă, ocupată până atunci doar cu ouşoarele de ciocolată, cu jucăriile şi cadourile pentru ceilalţi. La ea nu se gândise nimeni. Şi iată, darul ei nepreţuit era Părintele mulţimilor, cel care Îl aduce până la ea pe Hristos, în toată prospeţimea Învierii!

Părinte al binecuvântării, al rugăciunii, al iubirii, cum ai ajuns la noi? Câtă nevoie aveam de tine! de când ai venit în biserica noastră, cartierul cel mai aglomerat al oraşului a devenit de nerecunoscut, ca un sat de munte, cu aer curat şi oameni care îşi dau în tihnă bună-ziua. Au rămas tot mai puţini certăreţi şi fandosiţi.

Fie ca sentimentul minunii din noaptea Învierii Domnului (a învierii noastre din noaptea ispitelor) să nu diminueze, chiar când lumea îşi va relua zgomotele, conflictele, spaimele, culpabilizările…

Fie ca Hristos să învieze etern în inima ta, umplându-ţi de strălucire timpul vieţii si al rugăciunii!

Elena Frandeș

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *