Un veteran al faptei bune

Pe 27 martie s‑au împlinit 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu Regatul României. Atunci, Dumnezeul popoarelor Și‑a amintit de români, un neam așezat la crucea imperiilor muribunde în acel punct de inflexiune al istoriei mondiale. A fost ceasul de aur al devenirii noastre naționale, care s‑a împlinit peste numai câteva luni în apoteoza României Mari.

Iosif (Ioan) Naniescu (1818‑1902), sfântul ierarh pe care de‑acum înainte îl cinstim cum se cuvine, ca un chip absolut al blândeților, era basarabean de origine, născut acum 200 de ani pe plaiurile Sorocăi. Iar faptul că Sfântul Sinod a purces, luminat de Duhul Sfânt, la lucrarea de canonizare a marelui ierarh din scaunul Mitropoliei Iașilor este semnul că avem nevoie de sfinți, avem nevoie de ierarhi blânzi și smeriți, care să mângâie și să călăuzească norodul, nu să‑l certe sau să‑l ignore. Căci dacă nu ne mângâie Biserica în această lume, cine s‑o facă?!

Nicolae Iorga, cu harul lui neîntrecut de portretist, îl lasă în amintirea posterității pe ierarhul Iosif cu chipul desenat de virtutea blândeților, cu gene lungi și albe, obrajii supți de viața aspră, ochii vii. Dar, pe lângă acest portret expresiv, noi știm că Sfântul Iosif cel Milostiv, Mitropolit al Moldovei, a fost un suflet sensibil, a vibrat la atingerea harului în chip melodic, a fost o alăută a Duhului Sfânt, fiind compozitor hăruit și cântăreț talentat de muzică bisericească.

Apelativul de „Milostiv” a străpuns cerurile până la Tronul Celui Preaînalt, uimindu‑i pe îngeri și oameni deopotrivă. Iar acest supranume descrie profilul său sufletesc, dar poate fi și o cheie de înțelegere a nevoilor epocii sale în care a trăit și lucrat. Căci, după moarte, în buzunarele ierarhului‑academician au fost găsiți doar doi lei… E limpede că acest om a trăit bucuria în Hristos așa cum a crezut de cuviință: în smerenie și sărăcie desăvârșită, făcând zilnic milostenie, cu mâna lui, sărmanilor din Iași adunați în jurul catedralei nou construite. Aici se cuvine să mai adăugăm un episod, care vorbește de la sine: Sfântul Mitropolit Iosif, neprimind ajutor pentru construirea catedralei din Iași (începută de Veniamin Costache și ajunsă o deplorabilă ruină), îl amenință pe prim‑ministrul de atunci cu… demisia! Ar fi fost o catastrofă pentru orice guvern plecarea din scaun a acestui ierarh cu o notorietate și o faimă de excepție printre românii de atunci, așa că banii… s‑au găsit.

Spre bucuria mea, am fost pus în situația de a fi moderatorul unei seri duhovnicești dedicate evenimentului canonizării Mitropolitului Iosif cel Milostiv, în prezența ÎPS Teofan. Mi‑am încheiat cuvântul ținut la Iași astfel:

„Ce putem spune la finalul unui asemenea regal de comunicare și comuniune cu sfinții noștri dragi? Faptul că filiația sfințeniei, gena curăției sufletești și trupești, precum și dorința de mântuire este prezentă și se lucrează din om în om, așa cum, bunăoară, întâlnirea dintre Iosif și Calinic (sfântul nostru drag de la Cernica), doi sfinți uriași, a fost determinantă pentru cel dintâi. Să poți privi un sfânt în ochi, să vezi acolo oglindită speranța edenică, să constați «întru clipeala ochiului» că promisiunea Cerului e ceva concret reprezintă enorm de mult. De aceea, atunci când prin mânăstirile și bisericile noastre vedem cu ochii sufletului sfințenia, să nu o ocolim sfioși, ci să ne ducem glonț spre ea! Raiul promis se ia câteodată cu japca, cu dorința fierbinte de a fi acolo sus, cu sfinți cei din veac care au bineplăcut lui Dumnezeu. Iosif cel Milostiv a fost unul dintre acești atleți ai mântuirii aici, pe pământ, printre oameni. Însă ținta lui a fost Cerul, de acolo parcă a venit și acolo s‑a întors. Dar nu s‑a întors cu mâna goală, ci cu puzderie de suflete, adunate în coșul de roade bune. Academicianul sărman, falit, a plecat de aici cu brațele doldora de suflete, și asta este lucrarea lui scrisă în marea Carte a Vieții. Un academician al sărăciei, un venerabil al smereniei, un veteran al faptei bune…!”

Răzvan BUCUROIU