VINE SAU NU VINE?

„Vine sau nu vine?/ Daţi-mi un răspuns!”, aşa sunau versurile dintr‑o celebră melodie a anilor ’80… Tot aşa ne întrebăm şi noi acum, în legătură cu posibila vizită a Papei Francisc în România, care se coace zilele astea în cancelariile administraţiei prezidenţiale de la Cotroceni şi în birourile diplomatice ale MAE. Chiar aşa: vine sau nu vine? Mai precis, este o vizită cu rost sau nu?

Tema a ajuns şi pe masa Sfântului Sinod, întrunit pe 16 decembrie. Dezbaterile au fost purtate în duh frăţesc, cu argumente dintre cele mai limpezi. Părintele Patriarh – m‑au asigurat cei prezenţi – a lăsat liberă discuţia, fiecare ierarh putând să‑şi facă auzită vocea, conform propriei conştiinţe. Aşadar duh frăţesc, spirit colocvial, atmosferă de sobor. Concluzia a fost că vizita Papei Francisc poate fi organizată la iniţiativa Statului român şi a Bisericilor Catolice din România. În ceea ce o priveşte, Biserica noastră nu se opune unui asemenea demers, dimpotrivă. Însă nu se va reedita episodul din mai 1999, când Biserica Ortodoxă a fost parte activă la invitarea Papei Ioan Paul al II‑lea şi când s‑au organizat Liturghii comune, ierarhii celor două Biserici conslujind în faţa unui mare număr de oameni. Situaţia politică a României şi a lumii era una în 1999; acum lucrurile stau într‑un mod cu totul diferit. Desigur, o întâlnire (la palatul de pe Colina Bucuriei) între Papă şi Patriarh poate avea loc fără probleme, însă mai mult ar fi … prea mult, şi nepotrivit în context. Cu alte cuvinte, less is more.

Decizie înţeleaptă şi adaptată actualei conjuncturi… Conjunctură care este încă tulburată pe ici, pe colo, în cadrul ecleziei româneşti, de ecourile Sinodului din Creta, unde lucrurile nu au mers chiar pe linia şi în siajul duhovnicesc revelat al vechilor Sinoade. De altfel, însuşi Patriarhul Daniel a spus, în contextul ultimei şedinţe sinodale, că anumite documente trebuie revăzute şi mult mai precis formulate, pentru a nu lăsa loc ambiguităţilor. Aşadar, o dorinţă fermă de a limpezi, până la capăt, apele duhovniceşti ale pleromei, agitată – să fim sinceri! – şi de unii pescuitori în ape tulburi. Rascolnici ai dreptei şi bune aşezări, potrivnici ai duhului de pace şi înţelegere care ar trebui să fi e regula vieţuirii între creştini, „lăutari” ai sfintelor canoane şi fi neţurilor dogmatice, aceşti nemitarnici fraţi care nu cunosc dreapta măsură şi care dezbină acolo unde nu ei au unit – aceştia trebuie arătaţi aşa cum sunt: necinstiţi sufleteşte. Însă şi datorită lor (dar cu ce preţ!) Biserica trebuie să mai facă un pas în clarificarea tuturor chestiunilor care pot isca tulburare şi genera dezbinări. Şi iată că îl face, spre dezamăgirea cetei de contestatari! Din acest moment, orice sâmbure de conflict (închipuit sau real) este dezamorsat.

Pe de cealaltă parte este opinia publică, alimentată de mediile de informare. Opinia publică, sau mai bine spus emoţia colectivă care prinde glas şi dobândeşte gest se naşte şi creşte în incubatoarele studiourilor de ştiri ale televiziunilor comerciale, în goană perpetuă după rating, adică după încasări. Concret şi fără metafore siropoase. Bani & putere – acesta este vectorul (target‑ul) stabilit de proprietarii afacerii TV, care este servit ca ofertă editorială din ecranele românilor, seară de seară, până când telespectatorii ajung să confunde realitatea cu acest subţire ambalaj ideatic şi mediatic. O pojghiţă subţire – atât este o emisiune TV, însă, seară de seară, prin acumulare, doza devine nocivă şi se preschimbă în pod de gheaţă. Pe care umblă, alunecă şi cad conştiinţele neduse la biserică, „oamenii recenţi” care iau de bun ceea ce li se serveşte la pachet seara, la cină.

Acum, întorcându‑ne la prezumtiva vizită a Papei Francisc, vă imaginaţi ce rating, ce audienţe fabuloase vor face respectivele televiziuni cu acei fraţi ai noştri, slabi de înger, care caută să „mărturisească” adevărul smulgându‑şi părul în faţa vizitei pe pământ ortodox a „ereticului” Episcop al Romei…! Ce şansă de a „spune adevărul”, ce oportunitate de martiraj sau măcar de linşaj media, ce nesperată ocazie de a înfiera, cu glas mare, erezia milenară a romei, a capului său văzut! Nu, aceşti zeloţi nu vor rata asemenea ocazie. De aceea mă alătur şi eu deciziei Sfântului Sinod de a păstra decenţa şi rezerva neimplicării totale într‑o asemenea acţiune. Căci izolarea din prezent a României pe plan diplomatic, datorată unei politici externe fără viziune şi finalitate, nu poate fi ameliorată de astfel de vizite, care se decontează tot de către Ortodoxia românească… Nu e corect să scoatem noi castanele diplomatice din focul care de‑abia pâlpâie al lipsei de viziune şi implicare a Statului român! Statul are agenda lui diplomatică, noi pe a noastră. Care nu e diplomatică, şi nici nu poate fi. Punct.

Aşadar, salutăm toate aceste decizii ale Sfântului Sinod; ele ne bucură şi ne întăresc sufleteşte. Nu ne bucură dezbinarea, nu ne bucură trufia celor care sunt singurii aflaţi în posesia adevărului. Dar ştim cu certitudine că în sobor nu putem greşi, că acolo unde doi sau trei sunt adunaţi, cu gânduri curate, este prezent şi Hristos, Domnul nostru. Şi alături de El, cum putem noi greşi?!

Haideţi, sursum corda! Sus inimile, vă spun în latină, una dintre limbile sacre ale Evangheliilor. Latina, limba noastră veche, stă mărturie vie a ceea ce suntem, fără fanfaronadă, dispreţ sau ţâfnă. Smeriţi, poate prea umili, cu şi fără rost, am reuşit (ca o minune nedezlegată a istoriei) să răzbatem veacurile. Aşa vom face şi de aici înainte, până în zorii Învierii. E clar?

Răzvan BUCUROIU

(EDITORIALUL NUMĂRULUI DIN IANUARIE 2017 AL REVISTEI LUMEA CREDINȚEI)