Voia Domnului sau calea de mijloc

Într-un articol apărut în anul 1980, celebrul gânditor Emanuele Levinas scria : „ Dumnezeu nu mă copleşeşte cu bunuri materiale, ci mă călăuzeşte irevocabil către bunătate, acea bunătate care este mai de preţ decât orice bun pe care noi l-am putea primi vreodată” . Iubirea dumnezeiască este darul divin, privilegiul de care ne bucurăm când ne străduim să fim aproape de El. Ce este apropierea de Dumnezeu ? Evident, dorinţa liber consimţită de a fi credincios şi de a face binele, cu finalitatea de a implini voia Lui. Iubirea de Dumnezeu se dovedeşte prin fapte bune, şi dorinţa de a le face ne implică într-o participare activă la planul divin al creaţiei. Exprimarea pozitivă în a înţelege binele şi dreptatea ca singura formă concretă de existenţă, constitue obiectul permanentei strădanii de a ne defini ca persoane cu responsabilitate morală. Dar această răspundere, pe care o considerăm irevocabilă şi ireversibilă, nu este apogeul forţei noastre specific umane de a stabili reguli de viaţă, ci rezultatul dialogului cu Dumnezeu. Suntem inspiraţi prin revelaţia dumnezeiască, prin insuflarea de la Duhul Sfânt, fără de care orice strădanie către reguli precise de existenţă ar fi imposibilă. Numai prin ajutorul de la Domnul depăşim stadiul speculativ, aproximativ, în stabilirea de norme şi ajungem la certitudinea că împlinim un proces unde acţionăm liberi, dar călăuziţi de Dumnezeu către cele bune şi folositoare pentru mântuire.
Acest punct de vedere, fundamentat teologic, reprezintă tot ceea ce este mai important în activitatea de zi cu zi, atât a preoţilor, cât si a mirenilor : împlinirea voii Domnului, fără de care nimic nu ar fi imaginabil în Biserică. Preoţia este mai înainte de orice sfântă, deci plină de o răspundere aparte, dedusă inerent prin prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh. Acceptând adevărul stării deosebite a Bisericii în lume, împlinim un gest de luciditate faţă de noi înşine. Desigur, suntem chemaţi a ne asuma credinţa în Dumnezeu, pe care ne- o exprimăm respectând, adică trăind, învăţătura primită exclusiv în Sfânta Biserică. Fără acest postulat ne îndepărtăm de la obiectivul propus, orice argumentare devenind o simplă şi banală înşiruire de fantezii. Privind astfel, considerăm dezbaterea problemelor bisericeşti ca fiind implicit dificilă. Suntem nevoiţi să evaluăm ceva ce este în acelaşi timp dumnezeiesc şi omenesc, fără a trece nimic sub tăcere, fără să ne fi teamă de dificultatea argumentelor, dar şi fără a simplifica în derizoriu sau a ne pierde sufletele în blasfemie. Aşadar suntem nevoiţi să căutăm acea binecuvântată dreaptă socoteală, bineplăcută Domnului.
Despre Sfântul si Marele Sinod Ortodox s-a vorbit mult şi se va mai vorbi. Este firesc. Nu eram obişnuiţi cu asemenea evenimente. Sunt convins că, în ciuda problemelor nerezolvate, hotărârea de a se ţine, chiar dacă nu toate Bisericilor au fost prezente la lucrări, a fost cea bună. Nu avea sens ca ședinţele sinodale să fie amânate în folosul altor conferinţe pregătitoare. Răspunderea de a participa sau nu la o dezbatere aparţine fiecăruia. Acest adevăr este universal valabil. Cine refuză a-şi prezenta propriile argumente, îşi pierde calitatea de membru responsabil al discuţiei. Totuşi, cum principiul sinodalităţii este fundamental pentru Bisericile Ortodoxe, orice absenţă este importantă. Dar, observând cu atenţie desfăşurarea altor evenimente teologice de o asemenea anvergură, ca de exemplu sedinţele Conciliului Vatican II, se poate constata o anumită similitudine în dificultatea de a obţine un consens absolut. Conciliul romano- catolic a fost pregătit mai mulţi ani şi de la bun început a existat dorinţa de a găsi calea către o reformă înţeleasă ca indispensabilă. Şi totuşi, după conferinţele pregătitoare şi după ani de conciliu, s-au existat nemulţumiţi imposibil de înduplecat. Ironia soartei, cei mai mulţi dintre aceștia erau împotriva deschiderii ecumenice hotărâte la consfătuiri, a dialogului cu alte confensiuni şi religii. Au apărut apoi acei care s-au izolat în menţinerea limbii latine ca unică limbă liturgică, deși reforma prin care se permitea oficierea serviciului religios în limba credincioşilor din ţara respectivă, a fost primită cu bucurie şi uşurare. Cine se mai duce să participe la o slujbă religioasă oficiată într-o limbă mai greu de înţeles? Românii din străinătate ştiu prea bine acest lucru. Aşadar un consens absolut este imposibil. Şi este bine aşa, numai la şedinţele partidului comunist toată lumea era de acord cu orice . Mai greu de înţeles este nerăbdarea unor ziarişti care se întreceau în a cere Sinodului panortodox hotărâri luate imediat, unanime, şi cât mai multe cu putință. Cine cere aşa ceva nu a înţeles nimic din pricipiul sinodalităţii. În câţi ani s-a definit oare învăţătura despre Sfintele Icoane? Ar fi servit la ceva să se hotărească şi atunci repede şi fără noimă ? Da, s-a încercat în istoria Bisericii şi aşa ceva. O făceau ereticii. Totuşi, actualul Sinod a luat și hotărâri imediate. S-a luat repede decizia prin care Bisericile Ortodoxe din diaspora se organizează în asociaţii cu un statut juridic clar. Astfel, de exemplu, Bisericile Ortodoxe din Germania, sau din alte ţări occidentale, apar în faţa autorităţilor ţării respective având o unică reprezentare juridică, chiar dacă fiecare dintre acestea rămân pe moment sub jurisdicţia canonică a Bisericii de unde vin slujitorii şi credincioşii ei. Acest pas, întărit de Sinod, era important. Statul german, de exemplu, doreşte a veni cât mai mult în întâmpinarea problemelor credincioşilor ortodocşi. O poate face doar atunci când are un partener autorizat de discuţie.
Există o prezenţă a Bisericii Oxtodoxe Române în afara granițelor. Probabil că acest fenomen se va accentua în anii care vin. Dincolo de implicaţiile sociale sau politice, trebuie vorbit despre un aspect mai puţin cunoscut în România. Ortodoxia românească este admirată pentru deschiderea ei către un dialog real, între egali, cu ceilalţi parteneri din străinătate, pentru realismul, eficienţa şi pietatea din activitatea ei cotidiană. Vorbeam cu un preot catolic francez, responsabil cu asigurarea asistenţei religioase în mai multe spitale din Alsacia. A sprijinit efectiv înfiinţarea unei parohii româneşti, permiţând acesteia să oficieze mult timp Sfânta Liturgie într-o capelă încăpătoare din interiorul unui spital. Fără a cere nimic în schimb. Mi-a mărturisit că este încântat de numărul mare de copii care participă la slujbă. Totul e plin de viaţă, e real şi fără complicaţii, spunea el mai departe. Şi românii din Austria şi Germania s-au organizat religios cu sprijinul celorlalte comunităţi creştine. Un preot român din Germania îmi relata odată că nu ştie cum el şi comunitatea lui se pot revanşa pentru tot ajutorul primit din partea unei parohii evanghelice. Un pastor din Hamburg declara într-un ziar central că are mereu ce învăţa de la comunitatea română pe care o găzduieşte în parohia sa: „Noi oferim doar sprijin logistic. E desigur important. Nu ne amestecăm în serviciul lor religios. Românii ne ajută pe plan spiritual , şi acest lucru e decisiv. Observând cucernicia lor, am învăţat de la ei cum să ne rugăm. Eram pe punctul de a uita aceasta”. Facultatea de teologie din München a introdus de multă vreme în planul de studiu dialogul dogmatic dintre Stăniloae şi Ratzinger. S-au scris asupra acestei teme mai multe lucrări de doctorat. Toate aparținând unor doctoranzi germani. Însuşi Ratzinger, devenit papa Benedict al XVI-lea, a declarat în timpul vizitei făcute la Freiburg în 2011, că pentru el dialogul cu ortodocşii, şi în special cel avut cu Stăniloae, reprezintă un aspect fundamental al activităţii sale teologice. Este greu de evaluat câţi doctoranzi ortodocşi români studiază în prezent la facultăţile de teologie din Germania şi Franţa. Nu i s-a pus nici unuia în vedere să părăsească credinţa ortodoxă . În acest context este greu de înţeles alianţa bizară pe care creştini aparţinând altor confesiuni din România au încheiat-o cu agitatorii atei. Că ateii atacă Biserica, se înțelege. Dar atunci când alţi creştini o fac, nu e bine. Nu există o diferenţă prea mare între argumentele ateilor din Germania şi a celor din România. Atât de mare fantezie nu au nici ei. Doar că în Germania este atacată Biserica catolică, iar în România cea ortodoxă. Îşi închipuie cineva că în România o altă confesiune, să zicem catolicismul, va fi scutit la nesfârțit de atacurile ateilor ? Greu de crezut că este cineva atât de naiv. Sau, totuşi ? Nu-i mai puţin adevărat că nici noi, ortodocşii, nu ne uşurăm situația.
E greu de înţeles disputa apărută în legătură cu ecumenismul actual. Sunt teolog ortodox, convins că aparţin Bisericii Ortodoxe Române. Locuind de mai bine de 30 de ani în Germania, am refuzat orice propunere de a trece la o altă confesiune. Totuşi nu înțeleg ce ne împiedică, pe noi ortodocşii, să discutăm civilizat cu toate celelalte confesiuni creştine. Sunt absolut de acord cu Theodor Baconski când afirmă în articolul său că nimeni şi nimic nu ne va obliga vreodată să ne împărtăşim împreună cu ceilalţi. În Germania, unde dialogul dintre catolici şi protestanţi este normal, nu există vreo ordine de zi care să discute o eventuală împărtăşanie în comun. Chiar dacă ziarele îşi mai amintesc uneori de subiect, este evident că deosebirile dogmatice şi liturgice sunt mult prea mari. Am un mare respect pentru călugării noştrii, de la toate mânăstirile noastre, dar cred că pot să stea liniştiţi. Nimeni nu pune în discuţie unitatea şi sfinţenia învăţăturii noastre. Există exemple concrete unde colaborarea cu alte confesiuni creştine este folositoare, chiar indispensabilă. Mă gândesc la situația concretă a creştinilor, mulţi dintre ei ortodocşi, care s-au refugiat în Germania, fugind de războiul din Siria şi Irak. Ajunşi, după multe necazuri, în adăposturile pentru refugiaţi din Germania, aceştia trăisc sub opresiunea şi teroarea permanentă a refugiaţilor musulmani, mai numeroşi şi deosebit de agresivi. Mulţi dintre aceşti creştini au fost răniţi, unii chiar omorâţi. Cererile de amplasare a creştinilor în cămine separate au fost imediat respinse de politicieni şi comentate negativ în presă, pe motivul, vezi Doamne, că iar vor creştinii privilegii speciale. Reprezentanţii organizaţiilor creştine au răspuns timorat, dezorganizat şi fără nici un succes. Cred că într-o asemenea problemă s-ar fi cuvenit ca toţi creştinii, nu numai din Germania, să adopte o poziție clară, activă şi oficială în privinţa refugiaţilor creştini, persecutaţi mai departe şi acolo unde ar trebui să aibă adăpost. Aceasta e adevărata misiune a ecumenismului, aceasta e menirea lui : ca toţii creştini să se apere de persecuţii şi nedreptăţi cu o singură voce, coerentă, reprezentativă şi eficientă. Ecumenismul ar trebui să fie un forum de discuţii între egali. Un fel de ONU al creştinilor.Iar Sinodul panortodox să fie locul unde se analizează şi elaborează o poziţie comună a ortodocşilor în dialogul cu ceilalţi creştini.
Observatorii străini de la Marele Sinod laudă activitatea de acolo a Bisericii noastre. Nu putem şi noi să o facem ? Evident că în Creta s-ar fi putut mai mult, evident că unii au fost dezamăgiţi sau s-au aşteptat la altceva. Suntem la un început de drum, care, mai ales datorită reprezentanţilor noştri, va continua, va prinde contur şi claritate. Ca şi Radu Preda, cred că un nou sinod panortodox, ar trebui să se organizeze la noi. Visez la şedinţele care ar da o strălucire diferită Catedralei Neamului, devenită nu numai mândria noastră, ci a întregii lume ortodoxe. Dar, mai înainte de orice, un singur lucru este adevărat sub soare. Singură voia Domnului ne va învăţa şi ne va duce dincolo de orice teamă şi neînţelegere. Aşa a fost dintotdeuna. Dumnezeu ne îndrumă către cele bune şi de folos.

Dumitru Horia Ionescu

Lumea Credintei

admin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.