Ultimul interviu al părintelui Stăniloae

Am postat acest interviu intru amintirea celui mai mare teolog ortodox roman, de la a carui trecere in lumina lui Hristos s-au implinit pe 3 octombrie 15 ani. El a fost acordat d-lui Costion Nicolescu în ziua de 30 august 1993 iar noi l-am preluat pe siteul nostru de pe blogul domnului Razvan Codrescu, caruia ii multumim pe aceasta cale. Numărul suplimentului “Alfa & Omega” din luna noiembrie, ce trebuia să fie dedicat celor 90 de ani pe care urma să-i împlinească Părintele Dumitru Stăniloae, mă urmărea demult şi nu-mi dădea pace. De fapt, noi i-am dedicat, în mare parte, primul număr al suplimentului, în noiembrie 1992, când Părintele a împlinit “numai“ 89 de ani. Ni s-a părut că aşa este bine, să începem cu el, cu cea mai reprezentativă personalitate pe care a dat-o spiritualitatea românească în Teologie. Sigur că aceasta a fost de la Dumnezeu, nu de la noi. M-am grăbit, deci, să mă duc să iau câteva cuvinte de la Părintele Dumitru, încă de la sfârşitul lui august, nu cu gândul că vor fi ultimele, ci cu gândul de a evita aglomeraţia şi oboseala din preajma aniversării, când presupuneam că va fi asaltat de jurnalişti. Părintele tocmai se întorsese acasă, după câteva zile petrecute la Mânăstirea Ţigăneşti. L-am găsit ostenit şi slăbit. Vorbea cu greutate şi tusea îl îneca des. Duhul îi era însă la fel de viu şi de prezent. În ciuda avertismentului Maicii Filofteia, care-l îngrijea, l-am ostenit trei sferturi de ceas. Acum, câteva lucruri pot fi citite într-o altă lumină: aceea de testament. (Costion Nicolescu)

 

Costion Nicolescu: Care a fost cea mai mare bucurie a Sfinţiei Voastre în această viaţă? Părintele Dumitru Stăniloae: Nu ştiu care a fost cea mai mare bucurie. Am avut mai multe bucurii, pe rând. O mare bucurie a fost căsătoria cu soţia mea. Apoi, a fost o bucurie apariţia fiecărei cărţi. Multe bucurii mi-au fost dăruite de Mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu, când m-a numit profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu, sau când mi-a oferit să conduc redacţia revistei Telegraful Român. Mare bucurie a fost legătura cu Nichifor Crainic, care m-a invitat să scriu la Gândirea. O mare bucurie a fost faptul de a fi fost ales membru al Academiei Române şi Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti.

 

C. N.: Dar cele mai mari dezamăgiri ?

 

Pr. D. S.: Dezamăgire a fost când s-a instaurat comunismul în ţară. Atunci, nişte colegi de la Sibiu, care fuseseră întâi de extremă dreaptă, au trecut de partea comuniştilor şi m-au scos de la Rectorat şi de la Telegraful Român, în 1947. Mitropolitul Bălan, foarte necăjit. s-a dus la Bucureşti şi a insistat să se revină asupra hotărârii, dar nu a reuşit. S-a întors plângând la Sibiu. Instaurarea comunismului a fost o mare dezamăgire, cea mai mare durere.

 

C. N.: Care credeţi că v-a fost perioada cea mai rodnică din viaţă?

 

Pr. D. S.: O perioadă rodnică a fost aceea când mi s-au concretizat nişte osteneli, între 1938-1940; am tipărit mai multe cărţi atunci: Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Ortodoxie şi românism, Iisus Hristos sau restaurarea omului… Apoi, perioada de după ieşirea din închisoare. Am putut continua, după 1970, Filocalia, începută înainte de ‘47 la Sibiu. Am continuat până la al 12-lea volum. De asemenea, am publicat Dogmatica, în trei volume, Spiritualitatea ortodoxă, Comuniune şi spiritualitate românească în Liturghia ortodoxă şi o carte despre Chipul nemuritor al lui Dumnezeu. Au fost şi mai multe volume de traduceri din Sfinţii Părinţi, cu bogate comentarii. A fost o perioadă foarte rodnică, în fiecare an apărea o carte.

 

C. N.: Este o deosebire între a sluji Sfânta Liturghie şi a scrie cărţi teologice?

 

Pr. D. S.: Amândouă sunt importante. Să te simţi în Hristos, să te rogi Lui să vină în timpul Liturghiei, să te rogi Tatălui să trimită pe Duhul Sfânt, ca să prefacă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos. Să te rogi împreună cu oamenii din biserică, mereu cu conştiinţa că eşti în prezenţa lui Iisus Hristos. Sigur, este important şi a lămuri lucrurile despre Sfânta Treime, despre Hristos. Am trăit amândouă aceste bucurii. Eu le-am văzut totdeauna împreună. Nu poate exista una fără cealaltă. Cât m-au ţinut puterile, slujeam Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi sărbătorile la vreo biserică din apropiere, sau pe unde eram invitat.

 

C. N.: Dintre toţi oamenii care au stat în preajma dumneavoastră, cui datoraţi mai mult? Pr. D. S.: Părinţilor mei. Ei m-au învăţat să mă închin, să am viaţa curată, în smerenie, să nu judec pe alţii, mi-au trezit dragostea de a-L predica pe Hristos. C. N.: Recent, la Bengalore, în India, a avut loc o şedinţă, centenară, a “Parlamentului“ religiilor (înfiinţat în 1893 la Chicago), la care a participat şi Biserica noastră (singura dintre cele ortodoxe) cu un delegat. Poate să ne fie de folos?

 

Pr. D. S.: Nu cred! Sau, eventual, ar trebui să fie un parlament de luptă, în care fiecare să-şi expună învăţătura lui. Părinţii n-au vrut să ţină Sinoade ecumenice cu arienii şi nestorienii. Ecumenismul este rău înţeles. Trebuie să observi imediat ce-i lipseşte unei învăţături, unde este erezia în învăţătura despre Hristos – şi să critici. Trebuie să spui nu numai ce este adevărat în învăţătura ta, ci şi ceea ce este greşit în învăţătura altora.

 

C. N.: Ştiu că aveţi prieteni printre catolici şi protestanţi. Care trebuie să fie relaţia cu oamenii de alte religii?

 

Pr. D. S.: O relaţie umană naturală. Dacă are nevoie de ajutor, îl ajut; dar totdeauna adevărul învăţăturii rămâne. Eu am fost pe la diferite universităţi, mai ales protestante, şi am expus învăţătura ortodoxă. Protestanţii au multe lipsuri, n-au Biserica, preoţia, dar, sunt, aşa, mai largi, nu m-au contrazis. Cu catolicii este mai greu; dacă le spui că le lipseşte ceva, atunci ei se supără şi refuză să mai discute. […]

 

C. N.: Care credeţi că ar fi slăbiciunile şi care forţa Bisericii noastre astăzi?

 

Pr. D. S.: Slăbiciunile sunt ale unor oameni care fac parte din ea şi o reprezintă. Biserica este dincolo de toate acestea. Ea trăieşte în noi când trăim cu sinceritate şi grijă prezenţa lui Dumnezeu. Slăbiciunile oamenilor sunt ale oamenilor. Azi suntem mai reci în credinţă, mulţi preoţi nu-şi fac toată datoria pe care şi-ar putea-o face: să fie mai des printre oameni, să nu aştepte numai să fie invitaţi să facă slujbe, ci să fie şi ei printre oameni, să intre în casa unui om bolnav. Ar trebui să-şi poarte tot timpul cu cinste şi cu demnitate haina preoţească, chiar şi atunci când merge pe stradă. Să se poarte după rânduiala veche, cu barbă… să-l recunoască lumea şi după port, şi după vorbă, să se apropie de oameni, să-i întrebe ce griji au. Preotul nu trebuie să vorbească decât despre Dumnezeu, să arate cât este de minunat, cum le-a creat şi ni le-a dat pe toate, să fie necurmat un vestitor al lui Dumnezeu, să se vadă că ţine să slujească pe Dumnezeu şi să-i ajute pe oameni din această conştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu. Forţa Bisericii este credinţa deplină despre Hristos, trăirea Lui prin Taine şi explicarea acestei trăiri. Biserica dă conştiinţa că Dumnezeu este mereu printre noi. Preotul trebuie să binecuvânteze toate lucrurile în numele Domnului. Dar şi omul să binecuvânteze prin rugăciune: când se aşează la masă, când se scoală, când se culcă şi mereu. Binecuvântarea dă imediat conştiinţa că Hristos este prezent. În toate este prezent Hristos – asta e propriu Ortodoxiei. Hristos nu este separat de noi, chiar dacă nu suntem în fiecare clipă cum trebuie. Să fim conştienţi că, totuşi, Hristos este lângă noi. Dacă ajungem la conştiinţa prezenţei lui Hristos, imediat ne umplem de prezenţa Lui.

 

C. N.: Dintre toate lucrările Sfinţiei Voastre, consideraţi că este una mai importantă?

 

Pr. D. S.: Poate că Dogmatica e cea mai completă, cea mai bogată. Apoi, multe note din Filocalii s-ar putea aduna, ar putea forma o teologie dogmatică duhovnicească, de sine stătătoare. Dar Dogmatica este cea mai sistematică.

 

C. N.: Dacă aţi avea putere să vă aşezaţi din nou la masa de lucru câţiva ani, ce v-aţi propune să faceţi?

 

Pr. D. S.: Aş vrea să adâncesc expunerea despre Hristos în Evanghelie, în Epistolele Apostolului Pavel, în alte Epistole, în Prooroci. Aş vrea să adâncesc bogăţia şi forţa lucrării Lui. Tot despre Hristos am lucrat şi aş lucra şi în continuare. El este Lumina care luminează lumea. El ne îndumnezeieşte, El este iubire neţărmurită. Să simţim iubirea Lui şi să simţim bogăţia Lui. Orice rugăciune, dacă o pătrunzi, îţi deschide multe taine ale lui Hristos.

 

C. N.: Care sunt direcţiile sau contribuţiile din teologia Sfinţiei Voastre care au făcut să vă fie traduse cărţile în multe limbi, fără ca să vă fi preocupat vreodată direct de acest lucru?

 

Pr. D. S.: Am atins inima teologilor occidentali prezentându-L pe Hristos ca pe Cel ce vine cu iubire către noi, am atins coarda simţirii lor. N-am rămas la o expunere teoretică simplă, sau la aceea a Ortodoxiei ca fiind un simplu rit creştin între altele asemenea. Ritul nu este o formă oarecare. Dacă nu ai învăţătura apostolică despre Hristos şi Liturghia apostolică, nu-L ai pe Hristos întreg. Ritul exprimă credinţa, în slujbele Bisericii îţi exprimi credinţa în Hristos cu toată convingerea că El e prezent. Când spui “Doamne miluieşte“, crezi că El are multă milă de noi, simţi mila Lui. Când spui “Sfinte Dumnezeule“, simţi sfinţenia Lui, pe care o capeţi şi tu, adică este necesar să ne atingă şi pe noi tot ce spunem despre Dumnezeu. Am căutat să exprim această prezenţă a lui Dumnezeu prin harul, prin energia Lui necreată, prin jertfa Lui. Asta le-a plăcut, mai ales, occidentalilor, pentru că ei s-au depărtat foarte mult de această prezentare vie a lui Hristos. Odată, a venit un baptist la mine cu o carte a Sfântului Chiril despre graţie şi mi-a spus: “Îmi place de dumneavoastră că aţi pus accentul pe Hristos. La noi sunt numai vorbe fără conţinut. Am văzut la dumneavoastră conţinutul de gândire al Sfinţilor Părinţi, aţi reflectat asupra lui Hristos şi aţi căutat să atingeţi toate coardele sufletului nostru“. Cred că asta a fost.

 

C. N.: Sunteţi mulţumit de felul cum a fost receptată temelia teologică pe care aţi pus-o la noi?

 

Pr. D. S.: Eu cred că da! Eu vorbesc despre Hristos, arăt cum Hristos S-a pus pe Sine fundament. El vorbeşte de Sine, de trimiterea Lui de către Tatăl, de jertfa Lui. Trebuie să-L prezentăm aşa cum apare în Evanghelie şi în Sfinţii Părinţi, care au fost cel mai aproape de Evanghelie. Azi se merge pe o linie care să-L facă înţeles pe Hristos. Niciodată nu a fost mai multă nevoie de iubirea altuia şi, atunci, să arătăm cât de mult ne iubeşte Hristos. Mai mult decât toţi. A mers până la jertfă, a învins moartea şi a înviat pentru noi, şi noi avem iubirea Lui permanentă. Nu poate fi altceva care să placă omului mai mult decât atenţia faţă de el. Or, Hristos are cea mai mare atenţie faţă de noi. Acum şi mereu. Iată, El a murit pentru noi ca să învingă moartea şi să ne aibă în vecii vecilor. Acesta este fundamentul teologiei mele şi al oricărei teologii corecte. Aceasta implică şi Treimea. Iubirea Tatălui faţă de noi. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său. L-a făcut om ca să se vadă faţa de om a Fiului Său şi în faţa oamenilor să vadă pe Fiul Său. Să nu se mai despartă oamenii de Fiul Său. Nici noi nu mai despărţim pe Tatăl de Fiu. Dacă n-ar fi Fiul lui Dumnezeu, n-ar fi Treime. Atunci n-ar fi venit la noi.

 

C. N.: Dintre Sfinţii Părinţi sunt unii care vă sunt mai dragi, mai apropiaţi, cu care simţiţi o anume potrivire lăuntrică?

 

Pr. D. S.: Nici un Părinte nu-i identic cu celălalt, fiecare aduce ceva nou. Îmi place foarte mult Sfântul Maxim Mărturisitorul pentru că e larg, are o expunere largă a învăţăturii despre Hristos. Îmi place Sfântul Grigorie Palama pentru că a prezentat taina harului, a arătat că este o graţie necreată şi nu una creată. Îmi place Sfântul Simeon Noul Teolog pentru că a pus o notă profund poetică în scrierile lui despre Hristos, o notă de mare simţire.

 

C. N.: Cât de strânsă este legătura dintre credinţă şi naţiune?

 

Pr. D. S.: E rău să nu mai fie un neam într-o credinţă. Nu mai este una în toate. Am primit o scrisoare anonimă, unde mi se spune că fac o legătură prea strânsă între Ortodoxie şi naţiune, că naţiunea ar fi pe planul doi. Întâi să-L iubeşti pe Dumnezeu şi apoi naţiunea. Naţia este lăsată şi ea de Dumnezeu. Fiecare naţie are un fel de a prinde spiritualitatea, aşa cum are şi fiecare om. Naţiunea noastră de la început a fost aşa, creştin-ortodoxă. Nu poţi despărţi cele două aspecte, cel puţin la noi.

 

C. N.: Credeţi că se va mai putea ajunge vreodată la unirea Bisericilor?

 

Pr. D. S.: E greu, dacă ne gândim la Apocalipsă… E greu pentru că sunt multe porniri egocentrice. Fiecare ar trebui să preţuiască ceea ce are celălalt în el şi să ia mai mult de la alţii. Nu ştiu cum va fi. Toată chestiunea e foarte complicată. Oamenii sunt făcuţi să se şi întregească, nu numai să se afirme fiecare; să aduca fiecare ceva propriu, să fie deschişi altora. Este greu!

 

C. N.: De care loc vă simţiţi cel mai legat?

 

Pr. D. S.: De satul meu, de Vlădeni. M-a influenţat foarte mult. Înţelegerea dintre oameni o văd cum era în satul meu natal. Natura o privesc prin prisma acelui loc binecuvântat.

 

C. N.: Simţiţi prezenţa doamnei preotese lângă Sfinţia Voastră?

 

Pr. D. S.: O simt adeseori, da! Am trăit o viaţă întreagă cu ea… era bună, răbdătoare…

 

C. N.: Ce vă doriţi cel mai mult acum?

 

Pr. D. S.: Să mă mântuiesc, să nu mă mai chinuie Dumnezeu prea mult cu slăbiciunea de acum şi să mă ajute să ajung la mântuire. Să-mi fie în preajmă mereu…

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.