Puterea de a muri sau Arta de a trăi la părintele Rafail Carelin

          Viaţa duhovnicească, în linii mari, este arta rugăciunii. Sfinţii părinţi numeau rugăciunea: suflarea vieţii, nervii sufletului, ploaia de aur care se toarnă în sufletul omului, izvorul nesecat de har, comoara cerească, pe care omul rugător o poartă mereu cu sine.

  Rugăciunea este cheia, care deschide porţile Ierusalimului de Sus.

Rugăciunea este scara pe care se ridică  sufletul omului spre Prestolul Lui Dumnezeu.

Rugăciunea este Lumina veşnică, neînserată, pe care o vede inima omului.

Rugăciunea este învierea sufletului omenesc mai înainte de învierea trupului său.

Rugăciunea este înariparea sufletului, fără de care, acesta, în cugetul şi pornirile sale, se târâie pe pământ ca un vierme.

Rugăciunea este iluminarea beznei din sufletul nostru cu Lumina cerească.

Rugăciunea este comuniunea permanentă cu Dumnezeu, izvor nesecat de mare bucurie.

Omul este creat pentru veşnicie. În veşnicie, în ceruri este adevărata patrie a omului – casa lui părintească. Pe pământ el, este cel prigonit, cel pribeag. Cînd omul uită de  menirea sa cerească, când i se pare că viaţa lui este doar o scurtă cale de la naştere  şi până la moarte, de la leagăn şi până la mormânt – el devine cea mai nefericită fiinţă de pe pământ.

Rugăciunea este memoria raiului pierdut, este îndreptarea sufletului către Dumnezeu.

Pentru rugăciune nu există bariere de timp şi spaţiu. Dacă inima răspunde cuvintelor rugăciunii – ele au fost auzite şi în ceruri. Dacă cuvintele rugăciunii au izvorât din adâncul sufletului – ele au ajuns la  Dumnezeu.  Adesea ni se pare, că atunci când ne rugăm o facem de la noi, prin puterile noastre, prin cuvintele rostite de noi, iar Dumnezeu doar  ne răspunde la rugăciune –  o astfel de  cugetare este profund greşită.  Noi ne rugăm cu adevărat, doar atunci când Harul Domnului este cu noi, când Însuşi Dumnezeu se roagă împreună cu noi.

Harul este Dragostea Dumnezeiască, Puterea dumnezeiască care îl mântuieşte pe om. Gândul la rugăciune, dorinţa omului de a se ruga este în esenţa sa, acţiunea binefăcătoare a Harului Lui Dumnezeu prezent în el. Omul poate primi Harul sau îl poate respinge, însă este imposibil de a substitui  Harul cu puterile proprii, omeneşti. Dacă omul consideră, că se poate ruga doar datorită eforturilor proprii de voinţă, concentrării minţii şi agitării simţurilor sale, datorită nevoinţei trupului său (închinăciuni, metanii) – atunci el atribuie rugăciunii calitatea de  faptă personală, care se datorează capacităţilor sale omeneşti, în acest caz se pierde înseşi rugăciunea: sau puterile noastre se surpă şi rugăciunea se risipeşte asemeni  unei construcţii clădite pe nisip; sau se produce ruperea simţirilor sufleteşti în aşa fel, că după rugăciune, în loc de pace sufletească omul simte o tulburare ca şi cum i s-ar fi dezgolit nervii; sau chiar şi mai  rău: omul cade într-o stare de exaltare visătoare – o stare de  admiraţie orgolioasă. Demonul îi insuflă omului că el este un mare ascet  turmentând sufletul cu această idee  ca şi cum i-ar cânta un cântec de leagăn. Noi trebuie să ţinem minte cuvintele Mântuitorului: „…căci fără mine nu puteţi face nimic* (Ioan, 15,5). Rugăciunea este creaţia cea mai sublimă a duhului, înaintea căreia orice construcţie a sufletului, orice capodoperă artistică  creată de el este palidă şi mizerabilă.

Biserica a rânduit la începutul oricărei pravile de rugăciune să se citească rugăciunea către Duhul Sfânt: fără de  aceasta, rugăciunea va fi  moartă. Atunci când suntem încă nişte începători în credinţă şi nu deosebim exaltările proprii, dispoziţiile noastre de adevăratele trăiri duhovniceşti: cum să cunoaştem, când  este lucrarea Harului în noi şi când – a puterilor omeneşti? Harul Lui Dumnezeu sălăşluieşte întru noi doar atunci, când depăşim două probleme ale sufletului:  prima – împătimirea şi a doua – mândria.

Rugăciunea fără simţul pocăinţei  nu este  o discuţie evlavioasă cu Domnul,  ci mai degrabă o provocare obraznică către Dumnezeu. Dumnezeu este Sfânt iar noi suntem păcătoşi, de aceea e cu neputinţă să ne apropiem de focul ceresc fără a ne arde, putem face acest lucru doar prin pocăinţă. Lupta cu mândria se produce prin simţirea nimicniciei, neputinţei noaste, prin  nevoia de a fi ajutaţi de  harul Domnului. Noi, ca şi cum i-am spune Lui Dumnezeu: „eu sânt neputincios, ci Tu, Doamne, roagă-Te în mine, Tu Însuşi, învaţă-mă rugăciunea şi Tu Însuşi primeşte  această rugăciune.” Doar aşa va simţi omul, în rugăciune ceva deosebit: nu puterea sa, ci puterea Lui Dumnezeu. Doar aşa  va înţelege el, că sufletul său era  mai înainte mort, ca nisipul încins în pustiu. Iar acum în acest pustiu s-au deschis izvoare de ape.

Dar să nu ne treacă nici prin gând,  că voinţa noastră poate lipsi atunci când ne rugăm – din contra, în rugăciune voinţa noastră se supune harului dumnezeiesc, îl păstrează în inimă, îl  doreşte, îi ascultă glasul tacit, dă harului toată slava, iar despre sine însuşi gândeşte că este cel din urmă  păcătos (cel ce este capabil doar la păcate). Cînd omul se adresează Lui Dumnezeu și rosteşte cuvântul „Eu”, punând nădejdea  pe sine – Dumnezeu îl părăseşte în   singurătatea lui, cu  „eul” său. Atunci  însă, când în rugăciune, omul  ÎI spune Lui Dumnezeu ”Tu” – Dumnezeu cu  Puterea Sa împlineşte omul în neputinţa şi sărăcia acestuia – sălăşluieşte împreună cu el.

Baza rugăciunii este următorul gând: „Tu, Doamne eşti totul, iar eu sunt nimic.”Acesta este fundamentul de granit al rugăciunii, prin care se plămădeşte tainic unitatea între sufletul omului şi Dumnezeu: sufletul ascultă harul, iar harul ascultă sufletul. Despre acest lucru vorbeşte apostolul Pavel: .. ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul Lui Dumnezeu, care este cu  mine.*(1. Corinteni 15,10).

Dacă Dumnezeu este scopul suprem şi conţinutul principal al vieţii creştinului, atunci capacitatea lui de a se adresa Lui Dumnezeu, adică rugăciunea, trebuie să devină  miezul lui, pivotul interior, care ar străpunge întreaga sa esenţă: gândurile, cuvintele şi faptele acestuia. Dacă omul  trăieşte pentru veşnicie, dacă  prin viaţa sa pământească se pregăteşte pentru dăinuirea sa veşnică, pentru adevărata viaţă care nu va avea sfârşit, atunci cel mai important lucru pentru el, trebuie sa fie rugăciunea, iar restul, inclusiv datoriile lui casnice şi cele sociale – să slujească pregătirii pentru ea.

Adesea gândim, că lucrurile din exterior, în special munca, împiedică rugăciunii noastre. În realitate principalul obstacol pentru rugăciune  este starea noastră interioară, contradicţiile noastre interne. Aşa cum mişcarea sângelui prin vasele sanguine, este împiedicată de formaţiunile sclerotice, la fel  şi rugăciunea noastră este împiedicată nu de  munca pe care o facem zi de zi ci de minciuna şi făţărnicia noastră, de lenea şi iubirea  de desfătare,  de prea puternica legătură a noastră cu viaţa pământească.

Ce trebuie să facem ca  datoriile noastre de zi cu zi  să se potrivească poruncii de a ne ruga necontenit? „Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia Lui Dumnezeu întru Hristos Iisus, pentru viu”. – ne spune apostolul Pavel ( 1. Tes. 5,17-18.). Nu trebuie să privim munca noastră ca pe o povară pusă pe grumazii unui dobitoc, sau ca pe o obligaţie ce urmează s-o plătim lumii, iar apoi timpul liber să-l consacrăm rugăciunii. Trebuie să privim munca noastră ca pe o ascultare îngăduită nouă de către Dumnezeu, pe care trebuie s-o facem ca-n faţa Lui Dumnezeu: cu toată străduinţa şi răspunderea, având şi gândul permanent că slujim nu oamenilor ci Lui Dumnezeu. Dacă vom munci, nu pentru ca să scăpăm mai degrabă de lucru şi să ne consacrăm vieţii duhovniceşti, dar pentru că prin  munca pe care o săvârşim facem voia  Lui Dumnezeu, atunci munca noastră va deveni un stimul pentru rugăciune, chiar dacă  pentru realizarea ei vom cheltui mai mult timp şi mai multe puteri ca mai  înainte. Atunci viaţa unindu-se cu rugăciunea va fi inserată de lumina dumnezeiască şi conştiinţa noastră va căpăta liniştea cea mult dorită sufletului.

Sufletul nostru dispune  trei puteri fundamentale: voinţa, mintea şi simţirea. Voinţa trebuie antrenată în aşa fel ca să ne putem supune minţii şi nu simţirii, voinţa trebuie să fie aliatul minţii, dar  nu a simţirii şi dispoziţiei, cum adesea se întâmplă. Simţurile trebuie  instruite curăţindu-le de patimi şi pasiuni oarbe. În viaţa duhovnicească desfătarea este duşmanul minţii şi al inimii, nada pe care o înghite omul asemenea peştelui.

Mintea trebuie antrenată pentru rugăciune prin:

    1) gândul la moarte;

    2) înălţarea minţii de la cele văzute spre cele nevăzute, de la cele materiale spre cele duhovniceşti.

Spre exemplu, cercetezi natura sau omul şi chibzuieşti: cât de minunat trebuie sa fie Creatorul lor, cât de nespusă este frumuseţea lumii spirituale  a îngerilor. Priveşti lumina soarelui şi te gândeşti la lumina duhovnicească care iluminează sufletele oamenilor. Admiri cerul înstelat în noapte şi-ţi dai seama: „Cât de măreţ este Ziditorul acestor lumi cereşti îndepărtate de noi şi câte taine  sunt ascunse de ochiul omului.”

Orice obiect, orice acţiune poate servi minţii  drept îndreptar la viaţa spirituală ce va să fie, atenţionare la lumea duhovnicească. Instruită astfel, mintea poate căpăta exemple de  învăţătura spirituală din orice.

Ca să nu fii robit de cele pământeşti, materiale, de cele din exterior  mereu te întreabă în cugetul tău: ”Ce va fi mai departe, cu ce se vor sfârşi toate?” Şi vei vedea că sfârşitul lucrurilor pământeşti  este stricăciune şi scrum, doar cele duhovniceşti fiind veşnice.  Deja printr-o  astfel de chibzuinţă vom începe curăţirea minţii de imaginaţiile pământeşti şi vom înălţa sufletul către Dumnezeu, vom lua aminte că El este omniprezent, Îl vom avea în cugetul nostru – vom avea rugăciunea.

Spre exemplu, atunci când eşti robit de frumuseţea unei femei – întreabă-te: ce va fi cu ea, cu această frumuseţe peste douăzeci sau treizeci de ani? Ridurile vor brăzda această faţă ca nişte cicatrice, de la început abia văzute ca apoi  cu timpul să devină tot mai pronunţate. Ochii care acuma îţi par nişte mărgăritare se vor transforma treptat în  cheaguri de mucozitate, dinţii vor cădea. Şi ce va fi mai departe? – Moartea. Dar ce va fi cu acest om în mormânt chiar în câteva zile? Faţa se va întuneca şi se va umfla, corpul va emana un miros urât. Iar peste o lună în mormânt nu  va fi decât ceva asemănător cu o răcitură urâtă din care se vor ospăta  viermii. Iată frumuseţea pământească şi sfârşitul ei.

Dacă  vom învăţa să  ne întrebăm  mereu: „ Ce va fi mai departe? Ce urmează după acestea?”– atunci vom înţelege că toate cele văzute sunt sortite pieririi, că toate lucrurile lumeşti nu  pot fi pentru noi un bun însoţitor, pentru că ele ne vor părăsi odată şi-odată şi  unicul lucru, care are valoare pentru noi în această lume este sufletul omului.  Astfel de exerciţii mintale ne curăţă mintea şi o pregătesc pentru rugăciune.

Viaţa omului nu trebuie să fie haotică şi dezordonată. Nu se cuvine  să ne apucăm de mai multe lucruri odată: nearanjarea lucrurilor surpă puterile omului şi în loc de evlavie către Dumnezeu îi  aduce acestuia tristeţea, tulburarea şi supărarea pe sine şi pe cei din jur. Treburile adunate sunt asemeni unui  munte pe care omul nu este în stare să-l urnească din loc. De aceea lucrul pe care omul îl amână sau începându-l  nu-l sfârşeşte  devine pentru el o povară, asemeni unei datorii neplătite la timp. Însă nu munca adunată, ci învălmaşeala lăuntrică, devine piedica principală a rugăciuni. Trebuie să avem ca regulă: să nu facem câteva lucruri odată.

Să ne gândim ce este mai important şi nu suferă amânare şi să începem cu acest lucru, să ne concentrăm  atenţia la el, privindu-l ca pe unicul  lucru ce trebuie realizat la moment.  Trebuie să ne luptăm cu neatenţia şi  dezordinea ca şi cu duşmanii sufletului nostru. Cînd omul  se apucă concomitent de câteva lucruri şi ne sfârşindu-l pe unul, gândeşte deja la altul, el îşi formează o calitate a caracterului care poate fi numită dezordine cronică, fapt ce atestă lipsa de voinţă.

O astfel de persoană nu se mai poate concentra la rugăciune: făcând pravila de rugăciune acest om chibzuieşte şi hotărăşte o mulţime de chestii. Rugăciunea lui se transformă într-o repetare mecanică  a unor cuvinte memorate, iar gândurile lui se  împrăştie în toate părţile, asemeni unor bule de mercur turnat din vas. Numai sfârşind un lucru putem purcede la altul.

Şi acum despre partea exterioară a rugăciunii. Omul este constituit din duh, suflet si corp. Poziţia şi starea corpului sunt foarte importante pentru rugăciune.  Cînd ne relaxăm corpul gândul nostru devine nepăsător  ca si cum ar dormita. Dacă la rugăciune se ia o poziţie relaxantă, picior peste picior, o poză semiculcată…,  atunci dispare simţul evlaviei în rugăciune, omul vorbeşte cu Dumnezeu  familiar ca şi cum ar rosti cuvinte printre dinţi.

Există două tipuri principale de exprimare: prin cuvânt – verbală şi prin gest sau mişcare  nonverbală. Plecăciunile, metaniile – o limbă deosebită unde cuvântul se înlocuieşte cu mişcarea. Într-un fel este limbajul  corpului  uman.

Pentru viaţa duhovnicească o importanţă deosebită  prezintă controlul asupra vorbirii noastre: orice cuvânt rostit în gol este o pierdere de energie foarte preţioasă a sufletului, de aceea după discuţii lungi şi lipsite de sens avem sentimentul unei neîmpliniri, unui regret, unei deşertări. Dispare dorinţa de a ne ruga şi sufletul nostru se umple de o greutate ceţoasă. El devine urât pentru sine însuşi. Acest sentiment al pierderii se aseamănă cu necazul şi amarul unui jucător, care se întoarce acasă cu buzunarele goale.

Orice cuvânt mincinos este o cicatrice pe faţa sufletului omenesc, o cicatrice care urâţeşte această faţă. Orice cuvânt distructiv şi vulgar este o rană cu rău miros. Domnul ne-a zis: ”… că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti,  oamenii vor da socoteala în ziua  judecăţii.”*( Matei 12,36) Cu atât mai mul  vom da socoteală pentru un cuvânt păcătos.

Aici vedem legătura reciprocă dintre suflet şi cuvânt: în inima omului se nasc intenţiile  pornirile lui de la care apar cuvintele, acestea rostite se întorc ca un  bumerang  la om; sufletul devine ţinta principală a propriilor cuvinte.  Acelaşi lucru îl putem spune despre exprimarea prin gesturi şi mişcări: acestea pot reflectă nu numai emoţii puternice, dar şi mişcări subtile ale sufletului uman. Mersul, mișcările, gesturile, poziţia corpului uman,  exprimă o vastă gamă de  emoţii: bucurie şi necaz,  negare orgolioasă şi împătimire ascunsă, dragoste şi respingere. Astfel de patimi ca mânia, frica, desfrânarea le putem adesea uşor descoperi în mimica omului.

De aceea omul este dator să ţină sub  control mişcările corpului la fel ca şi rostirea cuvintelor. Prin ţinuta sa omul, nu mai puţin ca prin cuvintele sale, poate manifesta desfrânarea şi ea la fel ca şi în cazul cuvintelor, are efectul întors  asupra sufletului. Dacă omul în stare de mânie va păstra liniştea exterioară: nu va strânge pumnii, nu va scrâşni din dinţi, nu-şi va încrunta sprâncenele, nu va păşi nervos prin odaie, nu va flutura din mâini sau în orice  alt mod nu-şi va arăta patima mâniei, atunci această patimă  ne primind susţinere din partea corpului se va stinge mai repede. Acest lucru poate fi uşor verificat pe experienţa proprie.

  Ispitele la porniri păcătoase vor fi depăşite mai uşor şi vor trece ca norii pe orizont, dacă omul va evită visările relaxante şi libertinajul în mişcările corpului.

Unora li se pare că exteriorul  nu are importanţă pentru viaţa duhovnicească şi că unicul lucru necesar pentru om este să-şi dăruie  inima Lui Dumnezeu. Dar ei nu înţeleg că și corpul e o parte din noi și nicidecum nu este pur şi simplu o haină exterioară. De asemenea trebuie înțeles că între corp şi suflet există cea mai strânsă  legătură, că purificarea inimii nu reprezintă doar intenţia şi hotărârea de-a face acest lucru, ci o muncă intensă care durează până la moarte.

În orice învăţătură urmărim trecerea de la cele uşoare la cele mai grele, de la cele simple la cele  mai complicate; controlul asupra corpului însă, este condiţia necesară în rugăciune, şi nu doar  pentru cei începători. Acesta este piatra de temelie, pe care  se ridică întreaga construcţie a vieţii noastre duhovniceşti.

Biserica a inclus în slujbele  divine ca parte organică a rugăciunii  limba ritualurilor şi tradiţiilor. Astfel, se poate spune că în serviciile divine participă nu numai mintea omului ci  întreaga fiinţă sufletească şi corporală a omului. Tradiţia bisericească reprezintă o limbă simbolică deosebită. Chiar dacă omul nu poate traduce în limba cuvântului ritualul, adică să explice cu cuvinte ceia ce se face prin ritual, dar participă la acest ritual, el se include în câmpul haric al bisericii, aşa cum se include becul în reţeaua electrică, cu toate că nu cunoaştem în esenţă ce este electricitatea, dar fixăm doar acţiunea şi puterea ei.

Sfinţii părinţi interziceau mişcările neorânduite, obraznice, agitate care adună în suflet  porniri păcătoase  şi lipsite de rost. Dacă am sintetizăm învăţăturile sfinţilor părinţi  referitor la problema dată  apoi trebuie să spunem  că omul trebuie să aibă o ţinută  simplă şi modestă. Chir şi  atunci când rămâne singur el  este obligat sa ştie că nu este singur ci se găseşte în prezenţa Îngerului său păzitor.

Sfinţii părinţi ne sfătuiau în timpul rugăciunii să fim  îndeosebi de ordonaţi, să nu ne clătinăm de pe un picior e altul, să nu ne relaxăm corpul.

Dacă omul se simte foarte obosit mai bine este să se aşeze şi să prelungească un timp rugăciunea  şezând.

Cât priveşte închinăciunile şi metaniile  prin acestea  exprimăm  sentimentul  nostru de cinstire a Lui Dumnezeu. Aici mişcarea şi gestul completează cuvântul, îl amplifică şi îl aprofundează. Corpul în timpul rugăciunii nu trebuie să fie nici relaxat, dar nici prea încordat. Prima stare  induce omul în  somnolenţă, iar a doua –  în oboseală. Corpul în rugăciune  trebuie să fie stăpânit şi într-o stare de pregătire lăuntrică, ca şi cum  ar fi gata de o muncă ce necesită efort şi acţiune (când omul îşi simte muşchii încă neîncordându-i).

    Omul este o personalitate unică psihofizică, o fiinţă duhovnicească şi trupească, de aceea  în rugăciune el trebuie să se includă integral – cu toată fiinţa sa.

 

Arhimandrit  Rafail (Karelin),  „Despre rugăciune”

(traducere de Tatiana Doibani, din  lucrarea „Puterea de a muri sau arta de a trăi”, Editura Moacovscoie Podvorie Sveato-Troiţkoi Seghievskoi Lavrâ, Moscova 2005)